Din grabă, griji sau din prea-multe-de-făcut, adulții pierd ocazia de a fi atenți la generația actuală de copii.
Sunt altfel, asta răsună pe buzele tuturor. Cum altfel? Mai… agitați, inteligenți, spontani, nerăbdători, neatenți, sensibili, etc. Lista caracterizărilor poate continua, fără a cuprinde însă realitatea pentru simplul fapt că etichetele pălesc în fața experienței. Copiii trăiesc din toată inima deoarece nu își îngrădesc libertatea de exprimare, așa cum, din păcate, majoritatea adulților ajung să o facă mai târziu. Cei mari încep să dezlege în sens invers șirul condiționărilor, din dorința de a se regăsi, de a face pace cu copilul interior.
Am ajuns să lucrez cu copiii fără să imi imaginez că aș ajunge vreodată să o fac. Eram acolo pentru ei pentru a le împărtăși cunoștințe, dar aveam să descopăr curând că și ei aveau multe să-mi transmită și să mă învețe, pe alocuri să îmi aducă aminte de mine, prin cuvinte sau pur și simplu prin felul lor de a fi. Aveam să fiu (re)primită în universul lor și să descopăr indicii de seamă în interacțiunea cu ei.
Atunci când sunt tratați cu atenția cuvenită „oamenilor mari” copiii își deschid lumea magică a inimii lor în fața ta. Devin dispuși să discute despre dorințele și nemulțumirile lor deopotrivă. Au nevoie doar să simtă că sunt ascultați fără să fie judecați.
În fața copiilor nu poți pretinde că ești altcineva decât ești de fapt. Dacă ei nu simt că ești sincer, nu se vor deschide în fața ta. Am observat copii „pedepsind” adulți inautentici adoptând un comportament necooperant.
Copiii au nevoie să comunice, în special cu părinții lor sau cu adulții semnificativi din viața lor (persoane de atașament). Am observat adesea copii „nevorbiți”, care abia așteptă puțină atenție pentru a exprima ce se întâmplă cu ei. De asemenea, au nevoie de timp de calitate cu părinții, de suport și afecțiune din partea acestora. Deși sunt destul de inteligenți încât să înțeleagă că mami și tati lucrează pentru a le oferi numai bunătăți, aspectele materiale ale vieții nu vor suplini acel gol emoțional din inima lor, acea sămânță de singurătate, decât prin efort conștient din partea părinților. Este ideal ca omulețul să simtă că are în părinte un prieten necondiționat, încă din copilărie.
Nerăbdarea lor își are rădăcina în inocență și entuziasm, de aceea aripile lor tinere trebuie lăsate să zburde în voie. Pentru ei, timpul este acum, și ce moment poate fi mai potrivit pentru a primi ceea ce își doresc? În timp, ei pot fi ghidați lin în zborul răbdării și spre darurile pe care aceasta le aduce în calea dezvoltării lor. Instructajul de zbor se face cu grijă, afecțiune și încredere în aripile lor tinere.
Un copil are nevoie să înțeleagă de ce anumite comportamente nu îi sunt de folos, împiedicându-i dezvoltarea armonioasă. Restricțiile rigide și regulile incoerente, surprinzătoare, neexplicate devin bariere pentru creativitatea lor. Oferindu-i un exemplu de argument, îl încurajezi să creeze noi legături între cunoștințele pe care le deține – să zicem, sweets for thought (dulciuri pentru minte). De exemplu, în loc să-i interzică autoritar accesul la laptop, smartphone, tabletă, un părinte ar putea să îi explice copilului său efectele utilizării în exces a acestor mijloace tehnologice, poate chiar să găsească un documentar adecvat pe care să i-l prezinte.Avantaj: timp de calitate părinte-copil. Negocierea este cheie, precum și înțelegerea nevoilor neîndeplinite ale copilului care îl îndreaptă spre comportamente dezadaptative.
Copiii exprimă trăsăturile sistemului familiale în care se dezvoltă. Traversând în zbor cea mai sensibilă perioadă a dezvoltării umane, ei au o doză sporită de receptivitate la tot ceea ce se întâmplă în jurul lor. Sunt la fel de receptivi atât la idei și convingeri benefice pentru dezvoltarea lor cât și la convingeri autolimitative. Deși pare că nu dețin suficiente resurse lingvistice pentru a verbaliza anumite stări sau idei, ei se pricep foarte bine la a „decoda” comportamentul nonverbal al apropiaților, în virtutea unui mecanism de supraviețuire. Numai comunicarea deschisă poate să deznoade frânghiile neîncrederii în forțele proprii pe care le întăresc idei precum: „nu pot”, „nu sunt destul de bun/ă”, „nu e nimic special la mine”.
Am observat că o mare parte din copiii pe care i-am întâlnit se tem să greșească. Ce-i de făcut? De fiecare dată când am avut ocazia, le-am explicat copiilor că greșelile fac parte din dezvoltarea umană și că pot aduce beneficii dacă ne asumăm responsabilitatea pentru ele și încercăm să descoperim lecția pe care ne-o oferă. De fapt, teama de a greși este în legătură cu teama de a fi criticat/pedepsit. Aici apar urmele adânci pe care le lasă în personalitatea unui copil atitudinea autoritară în exces. Deși orice copil are nevoie să înțeleagă nevoia respectării unor reguli sănătoase (care structurează sănătos dezvoltarea sa), limitele rigide asociate cu lipsa de suport emoțional adesea ajung să-l determine pe micuț și pe adultul de mai târziu să refuze să își accepte greșelile și să trăiască în dezacord cu sine. De aici până la vinovăție nu-i decât un pas… Abordarea sănătoasă a eșecului va armoniza dezvoltarea copilului, ferindu-l de capcana perfecționismului și de imobilizarea pe care o implică în planul evoluției.
Unul dintre cele mai frumoase momente din experiența cu copiii s-a întâmplat când unul dintre ei s-a întors din drum pentru a-și exprima recunoștința. A fost un: „Mulțumesc pentru ceea ce m-ați învățat, doamna!”. Cred că ei sunt cele mai bune exemple de autenticitate pe care le putem avea.
Cei mici îți aduc mereu aminte cât de aproape ți-a fost, odată ca niciodată, lumea poveștilor și a viselor trăite cu bucurie. Adaptând o idee a lui Rumi, voi spune că nu-i nevoie să căutăm împlinirea, ci să dăm la o parte barierele pe care le-am creat (cu nestăvilita noastră creativitate, dealtfel) între noi și calm, pace, stare de bine, sentiment de „acasă” – oriunde am fi. Să lăsăm copilul interior să iasă din fortăreață și să-și exprime creativitatea în acord cu transformările cărora dorim să le dăm curs în viața noastră. Va fi mai mult decât fericit să participe.