„Familia este un organism viu. Familia este principala noastră sursă de stare de bine sau de suferință. Privit ca un întreg, ca un sistem cu mai multe elemente, familia poate fi afectată iremediabil, atunci când principalele elemente ale ei, părinții, o părăsesc. Cei mai afectați de această situație, sunt copiii, indiferent dacă aceștia au doar 4,5 ani, ori 14 sau 15. Un copil nu ”înțelege”, el ”simte”. Actul plecării, în sine, este asimilat de către aceștia cu moartea. Aceștia ajung să-și pună întrebări de genul: ”De ce a plecat mama? Nu cumva pentru că eu sunt un copil rău și nedemn de iubirea ei?…”
Copiii cu părinții plecați la muncă, trăiesc o adevărată dramă. Exact în perioada când aveau cea mai mare nevoie de prezența lor pur și simplu, aceștia sunt lipsiți de satisfacerea unor nevoi fundamentale pentru dezvoltarea lor ulterioară. Dintr-o dată, lumea lor se prăbușește. Lipsa afecțiunii, lipsa securității și a stabilității, produc efecte transpuse, observabile, cuantificabile, în calitatea comunicării copiilor cu ceilalți, în calitatea vieții lor în ansamblu. Dar, cel mai important aspect, este lipsa modelelor pe care copiii ar fi avut nevoie să le achiziționeze. Ne referim aici la modelul de femeie, de bărbat, dar și de relație de cuplu. Copilul învață cel mai ușor, preluând aceste modele din mediul în care trăiește. Și, ce achiziționează el în cazul acesta? În primul rând, descoperă că oamenii mari pot părăsi, pot pleca sau nu se țin de cuvânt. Ajunși la maturitate, această instabilitate emoțională va face parte din viața lor.
Înlocuitorii părinților, de cele mai multe ori, sunt bunicii acestora, ori alte rude apropiate. Este evident că, bunicii nu vor putea suplini comunicarea pe care copiii o aveau cu proprii părinți, din cel puțin două motive: pe de-o parte, diferențele foarte mari dintre generații, duc inevitabil la o calitate a comunicării foarte slabe, finalizate, de cele mai multe ori, cu un blocaj al acesteia. Bunicii, au trăit experiențe de viață total diferite de cele cu
care se confruntă nepoții lor în ziua de astăzi. Bunele lor intenții, de cele mai multe ori, nu se potrivesc deloc cu experiențele de viață prin care trec acum aceștia. Copiii, au nevoie de predictibilitate pentru a construi un atașament sănătos. Plecând, părinții întrerup acest proces. Lipsa atașamentului, sau o calitate slabă a acestuia, aduce cu el o serie de probleme, pe care fiecare copil o transpune în plan fizic, psihic, școlar, social sau emoțional.
Unii pot somatiza această suferință îmbolnăvindu-se, alții se răzvrătesc, încep să consume substanțe halucinogene, alcool sau tutun, au rezultate școlare mult diminuate, iar alții transpun în plan psihic, achiziționând o suferință sau alta.
Pentru a remedia aceste lucruri, părinții au nevoie să-și țină copiii aproape de ei. Simpla lor prezență, face minuni. Argumentele financiare pe care aceștia le invocă, sunt mai degrabă secundare. Relația dintre părinți și copii, are nevoie să continue, să nu se rupă niciodată, pentru a fi siguri că aceștia se vor dezvolta armonios.
Pentru toate aceste lucruri expuse mai sus, eu îmi exprim disponibilitatea de a lucra, în cadrul unor grupuri de sprijin terapeutic, cu copii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate, sunt divorțați sau au murit. Acest demers este unul pro bono (gratuit), fără niciun fel de obligații din partea beneficiarilor. Suplimentar, ne dorim să deschidem și un grup de suport pentru adulții care îngrijesc acești copii.

Cu respect și considerație, Adrian Trică, psiholog, psihoterapeut. „