„A fi apt de o pasiune şi a nu o trăi te face incomplet şi limitat.” (Oscar Wilde)

Notă: Fragmente din textele acestei serii de articole au fost publicate și în ziarul Lumina: http://ziarullumina.ro/alegerea-unei-cariere-reflectii-din-perspectiva-moralei-crestine-108402.html (accesat la 30 aprilie 2018)

Ce importanţă şi ce efecte morale implică, pentru adepţii eticii virtuţii, alegerea şi practicarea carierei? Cum se va orienta un tânăr creştin în alegerea propriei profesii? Dar unul cu opinii stoice ori aristotelice?…
Fiind concepţii teleologice, teoriile morale încadrate în paradigma „eticii virtuţii” favorizează, în orice împrejurare concretă, consecvenţa faţă de idealul urmărit – sporirea în virtute/ viaţă bună/ fericire. Astăzi vom identifica succint modalitățile în care principiile eticii aristotelice pot fi aplicate în decizia alegerii unei cariere, urmâând ca, în articolele următoare, să ne referim la alte două perspective importante: stoicismul și creștinismul.
Dacă în viziunea lui Aristotel, virtuţile se împart în două categorii distincte (dianoetice/ intelectuale şi etice), formarea caracterului fiind rezultatul însuşirii şi îmbinării lor armonioase, este evident faptul că, din această perspectivă, alegerea carierei devine o decizie esenţială, de care depinde posibilitatea atingerii acestui scop sau, dimpotrivă, eşecul existenţial. Din perspectiva eticii aristotelice, fericirea nu se simte, ci se trăieşte, fiind nu o stare afectivă, ci un mod de viaţă virtuoasă, asumat printr-o atitudine contemplativă şi, totodată, integrată în social (omul fiind, prin vocaţia sa fundamentală, „zoon politikon”). De vreme ce, pentru filosoful din Stagira, întregi categorii de persoane (femeile, copiii, sclavii) sunt excluse de la fericire în virtutea modului în care trebuie să trăiască (din punct de vedere profesional, am putea spune într-un limbaj modern, în special având în vedere situaţia sclavilor), înseamnă că profesia/ cariera poate favoriza viaţa contemplativă (modul de exercitare a fericirii) sau poate constitui, dimpotrivă, un obstacol în calea realizării acestui ideal. Normele morale rămân, pentru promotorii acestei perspective etice, indicaţii teleologice, fiind asumate în vederea sporirii în virtuţi (accentuându-se astfel importanţa grijii faţă de sine, a constituirii sinelui ca subiect moral), a convieţuirii armonioase cu ceilalţi membrii ai societăţii (distincţia dintre binele public şi cel privat apărând într-o epocă ulterioară în gândirea filosofilor) şi, în ultimă instanţă, în vederea fericirii printr-o viaţă cu adevărat împlinită.