„A fi apt de o pasiune şi a nu o trăi te face incomplet şi limitat.” (Oscar Wilde)

Notă: Fragmente din textele acestei serii de articole au fost publicate și în ziarul Lumina: http://ziarullumina.ro/alegerea-unei-cariere-reflectii-din-perspectiva-moralei-crestine-108402.html (accesat la 30 aprilie 2018)

Membri ai uneia dintre cele mai importante şcoli filosofice antice, adepţii stoicismului se încadrează, de asemenea, în paradigma eticii virtuţii, accentuând, într-un mod similar contemporanilor lor din alte școli filosofice, importanţa „grijii faţă de sine”, în special prin exersarea capacităţii de discernere între situaţiile care depind de voinţa noastră (în privinţa cărora avem dreptul şi datoria de a asuma decizii libere şi responsabile) şi cele care nu depind de noi, ci se petrec conform voinţei zeilor, Divinităţii supreme (înţeleasă de către majoritatea stoicilor în sens impersonal şi panteist) sau legii cosmice implacabile. „Înainte de toate, dintre lucrurile lumii acesteia, unele stau în puterile tale, altele nu” – învaţă, în acest sens, filosoful Epictet .
Astfel, atât timp cât alegerea unei activităţi profesionale depinde de voinţa noastră, bine este, din perspectiva stoicismului, să adoptăm o atitudine activă, implicată social, cu scopul îngrijirii sinelui moral şi – complementar – în vederea participării la „corpul” societăţii. Funcţiile publice înalte nu trebuie căutate, însă, cu preţul sacrificării vreunei virtuţi sau a liniştii spirituale – consideră susținătorii stoicismului. În acest sens, filosoful Epictet – care trăise el însuşi o experienţă interesantă în această privinţă, fiind eliberat din sclavie pentru a se putea consacra carierei filosofice – îi învăţa pe discipolii săi: „aruncăm în mulţime smochine şi alune. Copiii se bat pentru a le aduna, dar oamenii mari nu le dau atenţie. Se distribuie posturi de guvernator în provincie. Sunt lucruri pentru copii. Pentru mine, acestea nu sunt decât smochine şi alune. Îmi cade, din întâmplare, vreuna pe robă? O iau şi o mănânc. Mai mult nu merită! Nu mă voi apleca pentru a o lua şi nici nu voi împinge pe cineva” .
Cu toate acestea, odată asumată o responsabilitate publică, stoicul are datoria de a se dedica acesteia, în vederea binelui comun căci, potrivit lui Epictet, „reuneşti în tine calităţi care cer – fiecare – îndeplinirea unor datorii: eşti om, eşti cetăţean al lumii, eşti fiu al zeilor, eşti frate cu toţi ceilalţi oameni. După acestea, eşti senator sau ai o altă funcţie; eşti bătrân sau tânăr, eşti fiu, eşti tată, eşti soţ. Gândeşte-te la ce te obligă toate aceste calităţi şi încearcă să le onorezi pe toate” . Potrivit aceluiaşi filosof, faptul de a evita exercitarea unei funcţii publice – atunci când ţi se oferă ocazia – este imoral, căci o astfel de atitudine duce la neglijarea îngrijirii de sine (prin cultivarea propriilor aptitudini) şi la privarea celorlalţi de binele pe care un adevărat stoic l-ar putea aduce în societate. Greşeşti nu doar făcând răul, ci şi evitând practicarea binelui şi adoptând o atitudine pasivă în faţa răului, sub pretextul unei înclinaţii către viaţa contemplativă: „înţeleptul să nu fugă de funcţii publice, căci e păcat să nu ajuţi cu munca ta pe cei ce au nevoie de dânsa şi e criminal să rămână acestea pe seama răilor, căci este absurd şi să primeşti cârmuirea rea a altora, în loc să ţii tu singur cârma îndreptând-o bine” .
Inclusiv atunci când eşuează într-o acţiune (privind profesia sau orice alt aspect al vieţii morale), stoicul nu se lasă descurajat, ci îşi găseşte refugiul în filosofie, bucurându-se că măcar cele mai multe dintre proiectele, strădaniile şi acţiunile sale sunt conforme naturii. În acest sens, Marcus Aurelius, „împăratul filosof” (161-180 d. Hr.), care a reuşit să îmbine, în întreaga sa viaţă, meditaţia filosofică şi dedicarea practică în folosul social, îşi adresează sieşi următorul îndemn: „nu te dezgusta, nu lăsa să-ţi scadă zelul şi curajul, dacă nu reuşeşti pe deplin să împlineşti toate proiectele tale conform principiilor adevărate. Dimpotrivă, dacă n-ai reuşit în ceva, începe din nou şi fii mulţumit dacă cele mai multe fapte ale tale sunt în acord cu natura omenească şi păstrează-ţi interesul faţă de hotărârile pe care le iei. Revino la filosofie nu ca la o temniceră…” .
În acelaşi sens, meditând la relaţia dintre cele două calităţi atât de diferite pe care le-a asumat, „împăratul filosof” alege să se raporteze la filosofie ca la o mamă adevărată, la adăpostul căreia se poate refugia de câte ori mama vitregă – viaţa la curte – îl va mâhni: „dacă ai avea totdeodată o mamă vitregă şi una adevărată, ai respecta-o, de bună seamă, pe cea dintâi, dar, totuşi, îţi vei căuta refugiul totdeauna la mama ta bună. Tot astfel este, pentru tine, viaţa de Curte şi filosofia: reîntoarce-te mereu la cea din urmă şi recreează-te la ea. Mulţumită ei şi viaţa de acolo (de la Curte – n.n.) îţi va fi suportabilă şi tu însuţi vei deveni suportabil la Curtea ta” .
Oricât de importantă ar fi exercitarea funcţiilor publice cu scopul sporirii binelui comun al societăţii, cea mai înaltă preocupare a sufletului omenesc rămâne, totuşi, contemplarea filosofică – această „şcoală a libertăţii” şi fericirii, unde fiinţele înzestrate cu raţiune au şansa de a învăţa un mod de viaţă potrivit demnităţii lor unice în univers. Găsindu-şi împlinirea într-un mod de viaţă morală conform principiilor asumate, adevăratul filosof stoic are conştiinţa responsabilităţii care derivă din libertatea spirituală şi se străduieşte, prin întreaga sa atitudine, să le împărtăşească tuturor bucuria de a fi liberi. Asumându-şi rolul de medic al sufletelor, adevăratul stoic îşi urmează vocaţia, stabilindu-şi drept unic scop al promovării filosofiei căutarea fericirii şi libertăţii împreună cu ceilalţi, iar nu simpla dorinţă de a deschide o şcoală filosofică. „Ai înghiţit câteva precepte de filosofie şi vrei de îndată să le şi predai altora. (…) Biet sclav! O şcoală se deschide din capriciu sau din întâmplare? Trebuie să fi fost la o vârstă matură, să fi dus un anumit fel de viaţă, să fii chemat de zei pentru aceasta! Altfel eşti un impostor şi un necredincios: deschizi un cabinet medical şi ai leacuri, dar nu ştii cum să le aplici şi nici la ce folosesc” – notează în acest sens, într-un limbaj polemic, Epictet, sclavul eliberat prin şi pentru filosofie.