„A fi apt de o pasiune şi a nu o trăi te face incomplet şi limitat.” (Oscar Wilde)

Notă: Fragmente din textele acestei serii de articole am publicat și în ziarul Lumina: http://ziarullumina.ro/alegerea-unei-cariere-reflectii-din-perspectiva-moralei-crestine-108402.html (30 aprilie 2018)

Având o poziţie teologico-filosofică unică între concepţiile încadrate în categoria eticilor virtuţii, morala creştină – etica iubirii şi libertăţii în Duhul Sfânt – se bazează pe o credinţă vie într-un Dumnezeu personal Treimic Care, potrivit textelor revelate, „este iubire” (I In4, 16).
„Dumnezeu este iubire” – notează meditativ Christos Yannaras – nu doar în sens etic şi nu numai în sensul că dragostea este un atribut al Divinităţii, modul de raportare a lui Dumnezeu la creaţia Sa, ci ontologic, prin caracterul Său tripersonal. Morala autentică a creştinismului poate fi socotită o etică a virtuţii – cu toate că, cel puţin în gândirea teologică a Bisericii ortodoxe, termenul „etică” este privit cu o anumită reticenţă, din cauza ideii de sistem doctrinar sau cod juridic cu care poate fi asociat – pentru că are în centru nu o colecţie de norme morale abstracte, ci relaţia personală cu Dumnezeul iubirii, a Cărui chemare către fiecare persoană umană – potrivit parabolei biblice a talanţilor (Mt25, 14-30) – este aceea a „înmulţirii” şi cultivării aptitudinilor/ talentelor/ capacităţilor spirituale şi intelectuale dăruite de Providenţă, în scopul comuniunii eterne cu Sfânta Treime. „Morală a inimii”, teleologică şi atractivă (nu numai normativă), etica creştină autentică nu poate fi redusă la un cod de reguli cu funcţie juridică pentru că, potrivit Revelaţiei biblice, „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor3, 17). Credinţa şi viaţa morală a primilor creştini se datorau nu adeziunii lor formale la ideile unei doctrine consemnate în câteva texte rezumative, ci încrederii şi fidelităţii necondiţionate faţă de Hristos, Cel Care este „singurul argument al existenţei Sale şi unicul criteriu al adevărului Său” . Morala creştină autentică este mod de viaţă şi experienţă concretă a libertăţii spirituale, iar credinţa e certitudine duhovnicească dobândită prin comuniunea vie şi reală cu Dumnezeu Care nu este idee, ci Persoană. Astfel, morala Bisericii primare – şi morala creştinilor autentici din toate timpurile – nu este ideologie, nici cod etic juridificat, ci mod de viaţă; nu limitează, ci deschide orizontul spiritual până la capacitatea contemplării tainei lui Dumnezeu Cel unic şi Treimic. În acest sens, meditând asupra aspectului teleologic al credinţei şi moralei creştine, Nicolae Steinhardt afirma în „Jurnalul fericirii”: „mai rezultă ceva – enigmatic şi scandalos pentru raţionalişti: că toate virtuţile şi instituţiile creştine sunt lipsite de valoare, dacă nu se întemeiază pe dragostea de Hristos. El e Adevărul, nu morala predicată sau instituţiile întemeiate sau calităţile practicate în spiritul unor doctrine, oricât de apropiate de învăţătura Lui” .
Deşi în anumite momente ale istoriei eclesiastice (începând din Evul Mediu), unii dintre teologi au încercat să transforme morala creştină într-un simplu cod juridic, sensul autentic originar al acesteia, conform spiritului evanghelic al dragostei şi credinţei libere, rămâne cel al unei etici a virtuţii, având ca motivaţie idealul împlinirii sinelui ca subiect moral în Împărăţia spirituală a iubirii lui Dumnezeu (cf. Mt5, 48; Lc17, 21 ş. a.).
Argumentându-şi obiecţiile împotriva tendinţelor de juridificare a eticii creştine, unii dintre teologii al căror ideal este regăsirea şi asumarea spiritului autentic al creştinismului primar interpretează parabola „Marelui inchizitor” din romanul „Fraţii Karamazov” al lui Dostoievski în sensul unui dialog între Hristos, „Dumnezeul Cel viu al credinţei” şi teologul (inchizitorul) formalist care, deşi avea cunoştinţe corecte din punct de vedere dogmatic şi moral, s-a dovedit incapabil de a-L iubi şi adora, după cuviinţă, pe Acela Care este El Însuşi sursa şi scopul ultim al moralităţii. În acest sens, teologul Jaroslav Pelikan comentează, într-o lucrare a sa dedicată istoriei Crezurilor şi Mărturisirilor de credinţă din istoria creştinismului: „…în legenda «Marelui inchizitor», Dostoievski a introdus un prelat al Bisericii, ce s-a dovedit a fi un ateu cu un Crez corect şi ortodox, în confruntare cu prezenţa vie a Celui pe Care Crezul Îl mărturiseşte” .
Astfel, din perspectiva eticii creştine, alegerea şi practicarea carierei păstrează o deosebită importanţă axiologică şi soteriologică, având ca motivaţie şi scop devotamentul faţă de Dumnezeu şi, pentru aceasta, dorinţa altruistă a solidarităţii cu ceilalţi prin cultivarea propriilor aptitudini („virtuţi dianoetice”, în limbaj aristotelic).
Având în vedere aceste criterii/ repere axiologice specifice credinţei lor, creştinii îşi aleg profesia în funcţie de propriile pasiuni şi înclinaţii naturale – pe care astfel le cultivă şi le folosesc în vederea binelui comun -, neluând în considerare împrejurările de moment, sau motivaţii superficiale (precum interesul excesiv pentru succesul material, căutarea unei activităţi cât mai uşoare etc). Odată asumată responsabilitatea unei activităţi profesionale, cel ce-şi ghidează viaţa conform preceptelor creştine va lua în considerare faptul că domeniul profesional pentru care a optat nu este moral sau imoral în sine, ci poate deveni moral sau imoral, în funcţie de modul în care va fi practicat: în mod consecvent cu motivaţia iniţială (în vederea aceluiaşi ideal), sau contrar acesteia. Vocaţiile şi aptitudinile corespunzătoare sunt multe şi diferite, dar sursa şi scopul lor rămâne acelaşi, potrivit Noului Testament: „darurile sunt felurite, dar Acelaşi Duh” (I Cor12, 4). În acest sens, un exemplu concret ar fi, probabil, edificator.
Profesia de avocat poate fi aleasă de către un tânăr creştin din dorinţa sinceră de a promova dreptatea socială şi de a-i apăra pe cei nevinovaţi împotriva unor eventuale sancţiuni juridice. În prima etapă – cea a alegerii profesiei – motivaţia a fost, aşadar, în concordanţă cu principiile morale asumate – cele creştine. După încheierea studiilor în domeniul Dreptului, practicarea carierei poate rămâne, pentru subiect, o ocazie de progres în viaţa morală doar dacă, în deciziile şi acţiunile sale profesionale, va avea o atitudine consecventă motivaţiei şi responsabilităţii asumate iniţial: apărarea celor nevinovaţi şi devotamentul faţă de dreptate ca valoare a crezului etic creştin. În caz contrar (de exemplu, dacă va pleda cauza unei persoane responsabile de crimă, determinând astfel condamnarea la închisoare a unui nevinovat), subiectul va eşua – cel puţin prin acea acţiune, în acel moment – de la idealul moralei creştine, nu în virtutea carierei în sine, ci dimpotrivă, tocmai prin trădarea vocaţiei de avocat, prin practicarea în mod imoral a profesiei.
De vreme ce multe dintre categoriile profesionale importante îşi orientează acţiunile potrivit unui „cod deontologic” propriu (în care sunt particularizate, pentru diverse activităţi concrete specifice profesiei, valori morale universale), se poate ajunge la concluzia că aproape orice carieră nu este, în sine, etică sau imorală, ci devine astfel prin modalităţile şi scopurile în virtutea cărora este practicată.
Deşi nu pot exista, din perspectiva eticii creştine, profesii morale în sine (în mod independent de modul în care sunt exercitate), se poate discuta despre existenţa unor activităţi sociale imorale în sine care, în virtutea scopului lor, nu vor fi niciodată compatibile cu finalitatea ultimă a vieţii unui creştin, care e „dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (I Tim 1, 5) în relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii ca persoane unice create după chipul Său. În acest sens, poate fi prezentat un exemplu concret aparţinând realităţii istorice.
În primele trei secole din istoria Bisericii creştine, toţi cei care doreau să îmbrăţişeze credinţa în Hristos parcurgeau, sub directa îndrumare a episcopilor vremii, o etapă de pregătire spiritual-morală şi catehetică având o durată variată (în funcţie de perioadă şi comunitatea eclesiastică locală la care ne referim), numită catehumenat. Instituţia catehumenatului presupunea iniţierea candidatului la Botez în învăţătura de credinţă creştină şi testarea morală a acestuia, în vederea primirii lui în comuniunea eclesială. Una dintre condiţiile înscrierii unui nou candidat drept catehumen o constituia chestionarea lui privind profesia/ meseria pe care o practică, existând în acest sens, în documentele creştine canonico-liturgice ale Bisericii primelor trei veacuri, liste de profesii şi meserii imorale – între care se numărau aceea de preot politeist, fabricant de statui de zei ş. a – a căror practicare îl excludea pe candidat de la înscrierea în rândul catehumenilor, dacă acesta refuza să înceteze de a le mai practica. O asemenea listă de meserii condamnabile se găseşte într-un document creştin datând de la începutul secolului al III-lea şi atribuit episcopului martir Ipolit al Romei, „Tradiţia apostolică”. Pentru exemplificare, se poate cita interdicţia cu privire la profesia de militar – menţionată în listă ca imorală -, formulată într-un mod similar tuturor celorlalte referiri la această categorie de profesii interzise creştinilor: „soldatul, care e sub ordin, să nu ucidă vreun om. Dacă i se porunceşte, să nu execute lucrul şi să nu facă jurământ, iar dacă nu vrea, atunci să fie respins. Catehumenul sau credinciosul, care vor să se facă soldaţi, să fie respinşi, fiindcă-L dispreţuiesc pe Dumnezeu” .
Astfel, în viaţa morală a unui creştin, pot apărea dileme etice – precum cea a alegerii între consecvenţa faţă de preceptele morale şi anumite activităţi profesionale -, dar, în cazul celor mai multe dintre profesii, rămâne valabil principiul de origine patristică, menţionat mai sus: cariera poate fi practicată ca mijloc în vederea progresului în virtuţi sau, dimpotrivă, poate deveni imorală nu în sine, ci prin eşuarea de la scopul etic asumat.
Aşadar, din perspectiva diverselor „etici ale virtuţii”, alegerea unei cariere presupune importante implicaţii morale, având drept motivaţie intrinsecă pozitivă exercitarea vieţii virtuoase în vederea unui scop ultim: viaţa bună/ fericită (în viziunea specifică eticii lui Aristotel), liberă de temeri şi nelinişti (perspectiva stoică), în comuniune cu Dumnezeu şi semenii (concepţia creştină). Perspectiva teleologică şi importanţa subiectivării etice prin cultivarea permanentă a virtuţilor dianoetice şi etice – Constituirea sinelui ca subiect moral – („îngrijeşte-te pe tine însuţi” era,din perspectiva anticilor, o maximă cu un caracter de generalitate mai mare decât bine cunoscutul dicton „cunoaşte-te pe tine însuţi” – cunoaşterea de sine fiind doar un aspect particular al subiectivării etice) sunt câteva dintre principalele caracteristici prin prisma cărora poate fi înţeles contextul filosofic în care se încadrează „eticile virtuţii” – etici mai mult atractive decât normative/ deontologice, ce accentuau într-un mod atât de evident importanţa cultivării cu grijă a propriilor aptitudini, având permanent sub ochii minţii atingerea finalităţii ultime.
Etică a virtuţii având, însă, inclusiv un aspect deontologic, morala creştinismului evidenţiază, în mod echilibrat, atât importanţa vieţii contemplative şi a introspecţiei, cât şi valoarea activităţilor desfăşurate în relaţia cu ceilalţi – ambele fiind aspecte ale vieţii spirituale şi subordonându-se scopului suprem al existenţei: comuniunea cu Dumnezeu în eternitate. De vreme ce magii de la Răsărit L-au găsit pe Hristos fiind conduşi de steaua minunată – aşadar datorită profesiei lor de astrologi (cf. Mt2, 1-12), înseamnă că, pentru creştini, cariera poate fi un „pedagog către Hristos” (Gal3, 24), o cale de împlinire spirituală în dragoste şi libertatea Duhului lui Dumnezeu. Morala creştină păstrează perspectiva teleologică specifică eticii virtuţii, idealul fericirii (care e sinonimă cu binele şi viaţa împlinită spiritual), conferind acestor valori un sens original: împlinirea prin virtuţi, binele, libertatea, viaţa fericită se concretizează şi se desăvârşesc, acum şi în eternitate, prin relaţia de comuniune iubitoare cu Dumnezeu şi cu semenii. Din această perspectivă, alegerea carierei din pasiune – care e o „obsesie pozitivă” –, potrivit propriei vocaţii şi gândită teleologic va rămâne, indiferent de împrejurări, o sursă de fericire şi împlinire moral-spirituală, despre care cei ce au asumat-o ar putea mărturisi astfel: „Împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Şi fiecare obţine ceea ce vrea, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă – ceea ce se obţine prin neprecupeţit sacrificiu, înfrângând lenea, nestăruind asupra scrupulelor. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru rataţi; şi rataţii – pe plan social sau duhovnicesc – sunt cei care s-au dat bătuţi: n-au avut mesaj sau nu le-a fost destul de scump” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii).