„Că de veți ierta oamenilor greșealele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc…” (Matei6: 14)

Notă: un fragment din acest interviu a fost publicat și în ziarul Lumina, în data de 18 noiembrie 2016: http://ziarullumina.ro/iertarea-aduce-cu-sine-eliberare-sufleteasca-117583.html

Adresându-I lui Dumnezeu, zi de zi, cuvintele revelate ale rugăciunii „Tatăl nostru” și rugându-L să ne ierte greșelile „precum și noi iertăm greșiților noștri”, noi, creștinii, ne asumăm, ca pe o datorie etică fundamentală, disponibilitatea de a ierta, în mod necondiționat, greșelile semenilor. În spiritul iubirii evanghelice – exprimat în modalități atât de felurite, în întreaga literatură biblică și patristică – iertarea rămâne un aspect esențial al ethosului creștin: „A iubi înseamnă a ierta”, înseamnă a face din iertare, în orice context social dificil, un mod de viață.
În căutarea unor răspunsuri despre problematica iertării (atât din punct de vedere teologic, cât și din perspectivele unor domenii complementare teologiei), am discutat cu un specialist în domeniul psihoterapiei. Adrian Trică este psiholog și psihoterapeut la Serviciul Public de Asistență Socială din Mangalia, lucrând, de asemenea, la cabinetul propriu și online. Are o importantă pregătire filosofică, precum și o vastă experiență profesională inclusiv în asistarea psihologică a unor categorii de persoane vulnerabile (persoane vârstnice, copii orfani etc), fiind, de asemenea, autorul unor lucrări pe teme psihologice.

Ce înseamnă „a ierta”?…

-Domnule psiholog, ce este iertarea?…
-Iertarea în sine, din perspectivă psihologică, este o eliberare: persoana care-și permite sieși să ierte se eliberează de trăirile negative față de ceilalți – trăiri care o încarcă, o rănesc sufletește. De exemplu, cineva poate fi supărat pentru că a fost nedreptățit într-o anumită situație și poate alege să păstreze în sufletul său acea supărare. Desigur, supărarea poate fi pe deplin justificată, însă, în realitate, îl afectează chiar pe cel în cauză, atât spiritual, cât și psihologic. Este afectată, așadar, persoana care nu reușește să ierte, mai degrabă decât cea care i-a produs prejudiciul. A nu ierta înseamnă a bea un pahar cu otravă, în speranța că astfel va muri celălalt… Este un paradox bine cunoscut înaintașilor noștri. Această tematică a iertării este prezentă inclusiv în scrierile multora dintre filosofii antici (o regăsim la Platon, la Aristotel, la gânditorii stoici etc). Așadar, a ierta înseamnă să îți permiți să te eliberezi de reziduuri emoționale negative, tocmai alegând să nu răspunzi răului cu răul. În mod paradoxal, iertarea nu o asumăm pentru celălalt, ci, în primul rând, pentru noi înșine.
-Cine poate fi subiect al iertării noastre?
-Există o „ordine” a iertării: în primul rând, avem nevoie să învățăm să ne iertăm pe noi înșine. Fiind tolerant cu mine și înțelegând că sunt failibil prin însăși natura mea umană, mă voi simți mult mai bine decât în varianta în care aleg să fiu excesiv de dur cu mine însumi și să am un dialog interior prin care să mă culpabilizez. Abia apoi, după ce exersăm pe noi înșine capacitatea și curajul de a ierta, devenim apți, din punct de vedere psihic și chiar religios, pentru a începe să-i iertăm pe ceilalți. Dacă-ți dorești să ierți pe cineva, în primul rând exersezi iertarea pe tine însuți și, învățând să te ierți pe tine, îți va fi infinit mai ușor să poți ierta alte persoane.
Alegând să iertăm o persoană, facem abstracție de toate variabilele empirice, precum apartenența etnică, rasială, religioasă, contextul cultural, particularitățile fizice sau psihice etc. Atunci când îl iertăm pe celălalt, îl iertăm ca om în sine, în mod necondiționat, fără a lua în considerare caracteristici contingente precum cele menționate. În acest aspect constă toată frumusețea iertării: noi nu iertăm selectiv, în funcție de apartenența religioasă, spre exemplu, ci, pur și simplu, alegem să iertăm un om în sine.
Subiectul iertării noastre poate fi o persoană (așa cum am discutat până acum), dar poate fi vorba și de comunități, chiar întregi națiuni. Putem lua ca exemplu situația de după cel de-al doilea Război Mondial, când națiunile implicate au avut nevoie să înțeleagă importanța iertării și să se ierte reciproc. Sunt deosebit de interesante, în acest sens, lucrările lui Franz Ruppert, care tratează această problematică a traumei (inclusiv traumă națională). Tot despre aceste aspecte, ale traumei la nivel macrogrupal, se referă și Vasile Dem. Zanfirescu, în lucrarea sa „Nevroză balcanică”. Așadar, da, iertarea se poate exercita inclusiv la nivel de grupuri foarte mari.

Cum învățăm iertarea?…

-Cum putem ierta, oare, o persoană despre care știm cu certitudine că ne-a făcut un rău în mod intenționat?
-Sigur, avem nevoie să înțelegem că acțiunile celorlalte persoane sunt, din punctul lor de vedere, legitime, permisibile moral. Să ne gândim, de exemplu, la romani. Ei au cucerit teritorii, justificându-și acțiunile prin ideea misiunii lor civilizatoare în raport cu alte populații. Pentru a înțelege din ce motiv cineva adoptă față de noi o atitudine pe care o considerăm indezirabilă, avem nevoie să trecem în tabăra lui, să gândim din perspectiva lui, să privim situația din unghiul de vedere prin care el vede lumea și viața. Este important, așadar, să trec în tabăra lui, cu toleranță și curaj, nu pentru a „spiona”, nu în mod superficial, ci cu scopul de a empatiza cu celălalt.
-Care considerați că sunt criteriile pentru a discerne între iertarea autentică și formele de „falsă iertare”?
-Ne dăm seama că iertarea noastră este funcțională, atunci când contactul cu acea persoană sau cu acel grup nu ne mai produce trăiri negative. Dacă-i putem privi ca pe prieteni, înseamnă că am reușit să-i iertăm. Acest criteriu presupune un exercițiu puternic de sinceritate atât față de noi înșine, cât și în relația cu ceilalți. Dacă afirmăm, autoamăgindu-ne, , că am iertat, deși încă avem sentimente negative, atunci mai avem de lucrat pentru a continua procesul iertării.
Atunci când noi înșine cerem iertare de la ceilalți (pentru că da, inclusiv actul de a cere iertare are o deosebită importanță), ei pot decide, în funcție de mai mulți factori, dacă ne iartă sau nu. Dacă eu merg cu cererea de iertare către celălalt,, iar celălalt refuză să-mi ofere iertarea, din acel moment problema nu mai este a mea, ci este o problemă a celuilalt care nu reușește să ierte.
-Care sunt, așadar, principalele beneficii ale iertării, pentru viața noastră psihoafectivă?
-Aici aș face o analogie cu o pereche care dansează un vals, în timp ce fiecare dintre ei cară în spate câte un sac cu nisip. Atunci când reușim să iertăm, pur și simplu ne permitem nouă înșine să aruncăm acești saci cu nisip și să ne bucurăm de dans.
-Domnule psiholog Trică, iertarea se obține dintr-odată, printr-o simplă decizie rațională sau, dimpotrivă, presupune un proces de învățare?
-Poate fi o decizie rațională, dar aceste decizii se iau, în primul rând, cu sufletul, cu acel „creier emoțional” despre care vorbim noi, psihologii.

-Așadar, cum învățăm să iertăm?…
-Un proces funcțional al iertării – fără a încerca să ofer o rețetă sau o formulă în acest sens – presupune un efort conștient și susținut din partea noastră. Dacă-mi doresc să iert pe cineva care mi-a greșit grav, nu pot ierta dintr-odată, însă îmi pot propune să iert câte puțin (să spunem, 1%) în fiecare zi. Astfel, fiind cinstiți cu noi înșine și consecvenți, ajungem să iertăm funcțional chiar și în aproximativ 50-60 de zile. Totuși, există și situații în care nu putem ierta sub nicio formă. În astfel de cazuri, avem nevoie să apelăm la Dumnezeu pentru a ne ajuta. De exemplu, ne putem ruga astfel: „iartă-l, Doamne, pentru că eu nu reușesc să-l iert”.

Duhovnicia și psihoterapia – două domenii complementare

-Ați vorbit despre importanța încrederii în Dumnezeu pe parcursul procesului iertării. Asupra acestui aspect aș dori să ne oprim puțin, pentru că există anumite prejudecăți, potrivit cărora duhovnicia și psihoterapia s-ar afla într-o relație concurențială. Există ideea că ar trebui să alegem între duhovnic și psiholog. Considerați că, în realitate, există o complementaritate între cele două domenii? Duhovnicul și psihologul/ psihoterapeutul pot conlucra pentru binele spiritual și psihologic al persoanei?
-Duhovnicia și psihoterapia Nu au fost niciodată, nu sunt și nu vor fi niciodată domenii concurente! Dimpotrivă, ele se adresează fiecărei persoane în parte, în funcție de sistemul ei de valori. Personal lucrez cu foarte mulți pacienți credincioși ortodocși care-mi solicită acest lucru. Dacă un client consideră că-l ajută mai bine abordarea duhovnicului, cu mare drag îi recomand să aibă și un părinte duhovnic, sub îndrumarea căruia să progreseze în viața spirituală. Există, de asemenea, persoane care deja au duhovnic și apelează inclusiv la psihoterapeut, întrucât caută și explicații pur raționale. Ei au nevoie să-și explice, în plan intelectual, aspecte care țin de suflet de „creierul emoțional” și, din această perspectivă, psihoterapeutul poate completa lucrarea duhovnicului, intervenind pentru anumite aspecte ale vieții psihice. Duhovnicul și psihologul pot conlucra, dacă fiecare dintre ei își îndeplinește datoria cu dragoste de oameni și cu respect față de misiunea profesională asumată. Din punctul meu de vedere, psihoterapia se inspiră și preia elemente din practica duhovnicească (inclusiv acest subiect al iertării…). Mai mult decât atât, în practica psihoterapeutică, există și o variantă numită „psihoterapie isihastă”.
Albert Camus argumenta, în „Mitul lui Sisif”, ideea potrivit căreia „nu există granițe între disciplinele pe care omul și le propune pentru a cunoaște și a iubi. Ele se întrepătrund și aceeași neliniște le unește”. Nu avem cum să nu preluăm toate aceste elemente bune, importante din ambele domenii, cu atât mai mult cu cât experiența credinței este de necontestat. Dacă o știință precum psihologia (psihoterapia, în special) împrumută din experiența duhovnicească anumite aspecte importante (ca în cazul subiectului iertării), înseamnă că, da, întotdeauna Biblia, credința rămân demne de urmat în viață. Credința este în măsură să ofere răspunsuri despre lume, despre viață, despre noi înșine.
-Domnule psiholog Adrian Trică, este deosebit de interesantă argumentarea dumneavoastră în favoarea compatibilității și raportului de complementaritate dintre duhovnicie și psihoterapie (relație subsumabilă celei dintre teologie, filosofie și științe în general). La finalul discuției noastre, vă rugăm să ne transmiteți câteva sugestii/ recomandări pentru educarea copiilor și adolescenților în spiritul iertării. Cum pot învăța ei să ierte și să ceară iertare? Și, nu în ultimul rând, care este rolul profesorului de Religie în această privință?
-Copiii și adolescenții au nevoie să experimenteze ei înșiși. Prezentarea teoretică despre iertare este importantă, dar ar fi inutil să li se vorbească despre iertare, fără o dimensiune practică. Este necesar să folosim cazuri din viața reală, exemple din viața concretă a elevilor. Aceasta înseamnă că noi, ca dascăli, avem de realizat, într-un anumit sens, o regresie temporală până la vârsta elevilor noștri. Cu cât reușim să venim mai aproape de vârsta lor și să găsim acele exemple din viața reală unde este implicat procesul iertării, cu atât mai bine pentru acei copii: ei vor înțelege și vor accepta importanța axiologică a iertării. De asemenea, îi putem pune pe ei, prin exerciții, în situația de a-și cere iertare unul altuia. Putem face un exercițiu în diade: luăm câte 2 copii și le dăm ca temă să folosească formule ale iertării („ce formule verbale folosești tu, atunci când îți ceri iertare?” Sau formule nonverbale prin care-l ierți pe celălalt: îl îmbrățișezi, îi strângi mâna etc). Este important să ne raportăm inclusiv la exemple din realitatea vieții pe care copiii noștri o trăiesc, pentru ca ei să asimileze tot acest proces al iertării.