„Domnul este Duh și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.” (II Cor 3: 17)

Asumând credința în „vestea cea bună” (Evanghelia) a lui Hristos ca „veste bună” a iubirii, creștinii asumă, în mod implicit, credința în sacralitatea libertății, de vreme ce iubirea – virtutea supremă a eticii creștine – nu poate exista fără libertate, fără respectarea deciziilor aproapelui, fără acceptarea necondiționată a celor diferiți (incluzând toate alegerile lor, mai mult sau mai puțin compatibile cu ale noastre). Aspect esențial în ierarhia axiologică creștină, devenită, ulterior, inclusiv o valoare fundamentală a lumii secularizate (conceptul de „drept la libertate” nefiind nimic altceva decât exprimarea unei valori creștine în termeni laici), libertatea ne apare ca virtute, ca dar și datorie morală revelată, nu doar în mod implicit (decurgând din datoria supremă a iubirii), ci și explicit, izvoarele Revelației supranaturale afirmând, în nenumărate contexte diferite, valoarea sacră, unică, inalienabilă, a libertății ca dar al lui Dumnezeu și semn distinctiv al prezenței Duhului Sfânt. Putând fi înțeleasă în multiple sensuri, libertatea rămâne, în creștinism, una dintre problematicile teologice și duhovnicești fundamentale, o coordonată esențială, indispensabilă, a modului de viață creștin. Creștinii sunt, prin excelență, spirite libere, „liberți ai Domnului” (Icor7: 22), iar „dacă nu suntem liberi, nu suntem vrednici de a ne chema, așa cum Îi place lui Hristos să ne socotească, prietenii Săi” (precum nota meditativ părintele Nicolae Steinhardt).
Conceptul de „libertate” poate fi înțeles și asumat, în creștinism, în nenumărate sensuri diferite, însă complementare, precum acestea: libertatea ca liber arbitru, libertatea ca dezrobire față de păcat și patimi, libertatea ca depășire a legalismului și habotniciei etc. În articolul de față, însă, vor fi formulate, succint, doar câteva reflecții pe marginea uneia dintre accepțiunile noțiunii de „libertate”: libertatea în sensul capacității de a lua decizii, de a asuma, în mod conștient și informat, orice alegere importantă în privința propriei vieți („libertate negativă”, în termeni filosofici).

Libertatea, dar al lui Dumnezeu

Fiecare dintre noi are dreptul de a lua, în mod liber, toate deciziile importante în ceea ce privește propria persoană. Fiecare dintre noi are dreptul inalienabil de a dispune de propriul corp, psihic și spirit, de a-și construi singur viitorul, de a-și transforma propria viață într-o operă de artă al cărei unic autor să fie el însuși (potrivit minunatei exprimări a filosofului Michel Foucault). Acest principiu fundamental asumat în contextul cultural actual este, în fapt – se poate argumenta cu ușurință – redescoperirea și recontextualizarea, în societatea modernă, a unui principiu creștin pe care-l putem numi principiul sacralității libertății, potrivit căruia libertatea, ca dar al lui Dumnezeu, are, ca și viața, o valoare sacră, nenegociabilă, eternă. Căci dacă viața biologică e trecătoare, libertatea va persista în veșnicie. Prin viața biologică, ne înrudim cu celelalte specii; prin libertate, suntem fii ai lui Dumnezeu. Revelația ne indică, în nenumărate rânduri, originea divină, ca dar, a libertății. Astfel, omul este creat după chipul lui Dumnezeu Cel în mod absolut liber (chipul lui Dumnezeu din om, ca dat ontologic, include libertatea), având ca vocație supremă, asemănarea cu El prin virtute – „theosis”-ul, tinderea neîncetată, în eternitate, către desăvârșirea Sa (inclusiv prin păstrarea și prețuirea libertății proprii și a semenilor). Fiind „Iubire” (I In4: 8), Dumnezeu este și Libertate – iar, în sens apofatic, Izvorul libertății și Cel mai presus de libertatea însăși. În numeroase texte revelate, este argumentată atât existența, cât și valoarea sacră a libertății, ca dar al lui Dumnezeu Cel sfânt, ca ideal moral pentru creștini și ca semn al prezenței Duhului. Libertatea există și rămâne dezirabilă astfel , din perspectivă teologică, atât în relația Dumnezeu-om, cât și în relațiile interumane (cf. IICor3: 17;Gal5: 1, 13; Ipetru2: 16 etc).

Libertatea – drept, sau datorie morală?…

În contextul acestor argumente teologice în favoarea principiului sacralității libertății, putem reflecta asupra întrebării: este, oare, libertatea un drept, sau o datorie morală? La o primă analiză, noțiunile de „drept” și de „datorie” sunt disjunctive, de vreme ce un drept poate fi abandonat (pot alege dacă-mi exercit sau nu un drept), însă o datorie are, prin definiție, caracter imperativ (nu-mi este îngăduit să mă sustrag îndeplinirii unei datorii, mai ales dacă datoria este de ordin moral). Cu toate acestea, în cazul libertății, se poate argumenta perspectiva potrivit căreia libertatea este, în mod paradoxal, atât drept, cât și datorie: este un drept în plan social, în relațiile interumane și în cadrul raporturilor individ-societate sau individ-instituții; este o datorie morală în virtutea sacralității ei, păstrarea și apărarea libertății rămânând un aspect fundamental al ethosului creștin din toate timpurile. Dacă este așa, atunci, în sens duhovnicesc, asumarea, trăirea neîncetată și cultivarea libertății în societate, sub toate aspectele ei, rămâne, întocmai ca și apărarea vieții, o datorie etică esențială itinerariului spiritual creștin. Astfel, pe baza argumentelor în favoarea sacralității libertății, am putea formula inclusiv un argument în favoarea datoriei de a fi liber, argument ce poate fi construit astfel:
libertatea are o valoare sacră. Cinstirea, prețuirea, cultivarea a ceea ce este sacru reprezintă o datorie fundamentală a oricărui creștin. Așadar, prețuirea și cultivarea libertății (atât a propriei persoane, cât și – mai ales – a celorlalți) reprezintă o datorie fundamentală a oricărui creștin.
Dacă Dumnezeu este liber (căci ce ar putea limita vreodată Absolutul personal?…) și dacă El ne respectă, în mod necondiționat, libertatea, atunci și noi suntem datori de a ne respecta libertatea unii altora. „Dumnezeu nimic nu impune cu sila, nici măcar dragostea pentru El ca pentru un Tată” – argumenta părintele Sofronie Saharov. Dacă, așadar, Tatăl ceresc ne-a dăruit și ne respectă capacitatea de a alege (inclusiv atunci când alegem greșit), atunci și noi avem datoria sacră de a le respecta semenilor noștri (copiilor noștri, elevilor noștri, fiilor duhovnicești sau oricărei alte persoane asupra căreia ni s-a încredințat o responsabilitate) libertatea de a lua orice decizii în ceea ce-i privește. Hristos propune, nu impune; El „nu poruncește, ci invită”. De aceea, creștinii, ca „următori ai lui Hristos”, îndeamnă, nu obligă; conving, nu constrâng.

Păcate contrare libertății

În acest context, este limpede și ușor de argumentat că tot ceea ce se opune libertății, tot ceea ce duce la încălcarea libertății celorlalți sau la disprețuirea propriei libertăți este indezirabil moral. Din această perspectivă, cele mai grave păcate contrare libertății pot fi considerate acestea: încălcarea libertății celorlalți (abuz de autoritate, folosirea autorității într-o manieră coercitivă, ori însușirea unei autorități ilegitime asupra celorlalți); obediența (neglijarea propriei libertăți, din lașitate, din comoditate sau dintr-un alt motiv); pasivismul față de suferința celor privați în mod nejustificat de libertate. În privința fiecăreia dintre aceste trei atitudini contrare libertății, pot fi identificate numeroase exemple concrete, inclusiv în cadrul realităților sociale ale epocii noastre – exemple ce vor fi menționate și analizate într-un articol viitor.
Așadar, libertatea rămâne, din perspectiva moralei creștine, un dar al lui Dumnezeu, un mod de manifestare a iubirii divine și un semn al prezenței Duhului Sfânt în noi. Suntem liberi, pentru că am fost creați după chipul lui Dumnezeu Cel în mod absolut liber. Avem datoria de a rămâne liberi, din iubire față de Cel care ne-a încredințat darul sacru al libertății. Exersarea permanentă a libertății ca virtute creștină, apărarea ei în orice împrejurări, recunoștința față de Cel Ce ne-a oferit-o – iată atitudini indispensabile modului de viață creștin. Părintele Nicolae Steinhardt a exprimat în acest sens, în colecția sa de predici „Dăruind vei dobândi”, un gând de o uimitoare frumusețe și profunzime duhovnicească: „triada lui Hristos: credință, libertate, iubire”.