„El este Cel de-a pururi căutat. Nu-L găsim decât căutându-L mereu…” (Sfântul Grigorie de Nyssa)

Notă: reflecțiile formulate în această serie de articole au fost publicate, într-o formă modificată, în ziarul Lumina de Duminică, în data de 27 noiembrie 2016: http://ziarullumina.ro/a-crede-versus-a-intreba-sau-despre-legile-lumii-spirituale-117813.html (accesat la 29 aprilie 2018)

Există, oare, o relație disjunctivă între „a crede” în Dumnezeu și „a-L întreba” pe Dumnezeu, între credință și rațiune, între conceptele de „gândire critică” și „discernământ duhovnicesc”?… Sau, dimpotrivă, actul „uimirii filosofice” în fața măreției și complexității creației lui Dumnezeu constituie tocmai un mod de manifestare a încrederii în Creator?…
În următoarele trei articole, vor fi formulate câteva reflecții personale pe marginea acestei problematici. Punctul de vedere susținut aici, în acest sens, este o perspectivă favorabilă complementarității dintre credință și rațiune, dintre dimensiunea spirituală a „discernământului duhovnicesc” și cea filosofică a „gândirii critice”, dintre „a crede” în Dumnezeu și „a-I pune întrebări” lui Dumnezeu (de vreme ce nu poți adresa întrebări decât cuiva despre care crezi, cel puțin, că există). Având în vedere complexitatea problematicii, demersul argumentativ nu va urmări o schemă silogistică, ci va fi construit sub forma unor reflecții personale, adresate „prietenilor lui Iov”, de ieri și de astăzi.
1.O frumoasă cugetare spune că „atunci când din tot ceea ce ai nu-ţi
va mai rămâne decât Hristos, îţi vei da seama că El îţi era, de fapt, suficient”. Oare nu se aplică aceasta şi-n privinţa (sau mai ales în privinţa) „bunurilor” spirituale? Când mai toate certitudinile tale de altă dată s-au transformat în căutări, când ai înţeles că nu deţii răspunsurile, ci abia înveţi cum să-ţi creezi şi cum să-ţi formulezi propriile întrebări… când ajungi să înţelegi că libertatea nu se naşte decât din mirare și din îndoială şi că tu însuţi îţi eşti, ca om, o uimitoare problemă filosofică… atunci îţi vei da seama că El, Hristos, El Care nu este idee, ci Persoană, El îţi era, de fapt, suficient! Vei înţelege atunci că, dacă ai pierdut totul, ai câştigat totul, fiindcă-ţi poţi concentra întreaga ta putere de iubire, încredere şi devoţiune către Hristos, iar nu către certitudinile tale la care te raportai, cândva, ca la un adevăr absolut (substituindu-le aşadar, în mintea ta, Persoanei Lui). „Conceptele creează idoli despre Dumnezeu” – nota meditativ, în acest sens, Sfântul Grigorie de Nyssa, iar teologul ortodox rus Paul Evdokimov adaugă: „atunci, doar uimirea mai pricepe ceva”.
Certitudinile între zidurile cărora îţi încuiai propria gândire nu erau decât un scut al psihicului tău care, spre deosebire de partea spirituală din tine, caută certitudini mai degrabă decât efortul de a gândi întrebări, preferând confortul în locul libertăţii.
Dacă ai învăţat să-ţi evaluezi orice idee (inclusiv sau mai ales pe cele religioase) supunând-o celor mai neîndurătoare critici, atunci vei înţelege cu adevărat profunzimea cuvântului patristic, potrivit căruia filosofia ne este nouă, creştinilor, „un pedagog către Hristos” (este – aş îndrăzni să adaug – cel mai de încredere şi cel mai exigent „pedagog” către El). Atunci Îl vei iubi pe El din ce în ce mai mult… fiindcă doar El ţi-a rămas. Şi vei învăţa că, dacă-L ai pe El, nimic nu ai pierdut. Oare Apostolul Petru când a crezut cu mai mult curaj: când călătorea, prudent, stând în barcă, sau când şi-a asumat „nebunia” de a păşi pe valurile tulburate de furtună, mergând către Învăţătorul?… Oare numai la lucrurile materiale se referă Domnul când ne învaţă: „cine nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu”?… Nu, ci El S-a referit inclusiv (și mai ales) la bunurile spirituale, la ispita mândriei de a ne considera ca deținătorii Adevărului în loc de a ne strădui să devenim mărturisitori smeriți și consecvenți ai Acestuia. Din această perspectivă, părintele Sofronie Saharov, în minunata sa autobiografie duhovnicească, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, reformula astfel cuvintele Mântuitorului din Matei16, 24: „de voiește cineva să vie după Mine, acela să-și lepede toate noțiunile și conceptele sale de mai înainte și, luându-și crucea, să-Mi urmeze Mie”. Să-și lepede, așadar, inclusiv acele convingeri potrivit cărora „cei care au credințe diferite vor merge sigur în iad”, „Dumnezeu îngăduie suferința pentru a ne încerca credința” (de parcă El n-ar cunoaște exact nivelul credinței fiecăruia) etc etc etc.
2.Dumnezeu, Cel unic în Ființă și întreit în Persoane, este o infinită taină… El nu poate fi vreodată cuprins, limitativ, în definiţii şi nici mesajul său nu poate fi transformat în ideologie, fiind „duh şi viaţă”.
3.Părintele Nicolae Steinhardt scria atât de minunat că drumurile de acces la Dumnezeu sunt aproape infinit felurite… De aceea, n-am niciun drept moral să-i judec, conform standardelor mele, pe cei care au ales căi diferite. N-am dreptul de a-i judeca nici pe cei care nu cred deloc în Dumnezeu. Pot cunoaşte eu inimile sau gândirea altora?… Pot eu înţelege cât de profund şi autentic ştiu alţii să iubească?… Dacă aş şti asta… atunci da, aş avea dreptul să-i evaluez. Nu am nicicum vreo poziţie privilegiată faţă de nimeni, iar un mod de gândire „corect” nu asigură nimănui intrarea în rai. Samarineanul milostiv din Evanghelie s-a mântuit, aşa „eretic” cum era, tocmai prin faptul că s-a oprit din drum, asumând neputinţa aproapelui.