La Nord, prin noi înșine – Santa Cloz is camin 28.12.2017
Mergem așa, ca psihopatu,
fără căști și henț fri, printr-un mare magazin care vinde iluzii copiilor,
adică jucării și, am avut parte de cea mai mare, puternică, impresionantă
experiență de sfârșit de an…Haideți să vă redau succint, din memoria de
scurtă durată, exemple de dialogori auzite acolo. Să începem:
”Fă piz.. proastă, tu nu vezi că tata oricum îmi va lua transformerul pe care
eu îl vreau?!” zice un copil de 4 anișori… sau
”Să moară soacră-mea urât-o, că tata mi-a luat tot ce am vrut eu!” zice tot un
copilaș care n-avea mai mult de 4 anișori…Ok, mi-am zis că este o întâmplare,
că lucrurile nu stau tocmai așa. Ei bine, pe următorul culoar, o fetiță de
vreo…4 ani, urla, plângea și amenința: ”Te spun eu lui buni cățea ordinară ce
ești!”. Pur și simplu am rămas blocat. Inclusiv mama minorei din dotare. Femeia
s-a înroșit, s-a îngălbenit, apoi s-a înverzit și, într-o ultimă zvâcnire de
autoritate parentală, și-a luat fetița pe sus, care urla și dădea din picioare
precum un agitat psiho-motor, și a dispărut spre intrare…Se pare că,
într-adevăr, sunt lacune mari în dreptul parentalității. Și, din fericire, nu
copii sunt de vină. Ci părinții, adică cei care au discernământ.
La Nord, prin noi înșine – Colind 24.12.2017
Bună seara la Moș Ajun! Ne
dați ori nu ne dați…Undeva, într-un sat din Dobrogea, trei copii, două fete
de 7 și 8 ani, împreună cu fratele mai mic, de 5 ani, au plecat la colindat
prin sat. Cel mic, Adrian, are în minte experiența petrecută cu câteva seri
înainte când, auzind urlet de lupi, își întreabă tatăl: Ce este asta tăticule?
Lupii! Hai să ne grăbim…Surorile i-au povestit acasă că este frumos să mergi
la colindat: primești, covrigi, colăcei, mere,
nuci și, poate, portocale. Lui Adrian nu-i stă mintea decât la bunătățile pe
care urma să le primească. Știa și el versurile dar, surorile mai mari îi
acopereau vocea. Mai ales Julia..Și da primeau mere, nuci, covrigi, câte un
biscuite! După primele trei case de colindat, a uitat numărătoarea. Știe că are
atâtea bunătățuri în traistă. Este fericit, și surorile lui sunt fericite. Nu
mai conta faptul că, uneori colindau inclusiv case unde locuiau musulmani.
Oamenii ascultau, apoi le dăruiau la fel ca și românii…
Bună seara la Moș Ajun!
Doi ani mai târziu, în aceeași formație, Adrian
merge la colindat într-un mare restaurant de lux din Neptun. Luminile
strălucitoare, mâncărurile de pe mese pe care nu le recunoaște și nu înțelege
ce sunt, îl timorează. Își revine repede atunci când colindă…Femeile
îmbrăcate cu rochii doar în povești întâlnite, bărbații toți la costum…Nu mai
primesc mere, nuci sau covrigi, ci doar bani…Mulți bani! La o masă, Adrian
cel mic tresare înspăimântător…Așezat calm la masa lui, o persoană de culoare
(un negru) așteaptă cuminte să fie colindat. Acesta îi oferă o monedă mare, de
trei lei…
Bună seara la Moș Ajun!
Dragii mei, vă doresc un Crăciun minunat, alături
de cei dragi!
La Nord, prin noi înșine – ”Trăiască Regele!” 05.12.2017
Am crescut, toată copilăria și adolescența mea, cu poveștile tatălui meu despre Regele Mihai I și familia sa, de pe vremea când tata, elev al Colegiului Sfântul Sava din București, primea vizitele Alteței Sale. De fiecare dată, tata nu uita să precizeze că regele dădea mâna cu fiecare elev, și-i întreba ceva neutru, de genul ”De unde ești?”, sau ”Ce școală dorești să urmezi mai departe?”. Și da, cum cântau de fiecare dată, la începutul orelor, ”Triască Regele!”, imnul național. Atunci când povestea, tata se transfigura parcă, ieșea dintr-un context pe care mult mai târziu l-am înțeles și, respectul din atitudinea lui se vedea de la o poștă. Era istoria pe care nu o învățasem deloc la școală, știam doar că regele și regalitatea era ceva rău pentru România. Ei bine, tata are ocazia să se întâlnească din nou cu un om pe care l-a prețuit enorm, l-a stimat și l-a respectat. Pentru că, așa cum bine zicea cineva pe-aici, Mihai I a participat activ la construirea istoriei, nu a interpretat-o sau a folosit-o în favoarea sa. Iar mie, nu-mi rămâne decât „îndatorirea” de a spune celorlalți, prin intermediul amintirilor tatălui meu, ce a însemnat Mihai I și familia lui, pentru România.
Drum bun, Majestate!
La Nord, prin noi înșine – Despre auzul meu 21.11.2017
Nimic nou sub soare, aproape toți cunoscuții mei știu că am un deficit de auz. Habar n-am cât de mic-mare este, voi afla sâmbătă dimineața, când voi face o audiogramă. Ce doream să vă spun, este faptul că eu mă folosesc de acest neajuns al meu atunci când lucrez cu clienții mei. Pe la începutul primei ședințe, le pun în vedere că stau cam prost cu auzul. Apoi, pe parcursul terapiei, mă folosesc de el. Spre exemplu, când un client îmi mărturisește ceva important pentru el:
”- Da, încă o iubesc…
– Poftim, n-am înțeles ce-ai spus, vrei să repeți cu voce tare?”
sau:
”-Am greșit, și mi-e rușine
să-i recunosc acest lucru…
– Eu nu aud prea bine, vrei să repeți te rog?”
Sau, pe vremea când eram psihoterapeut în formare, mă
foloseam de acest neajuns ”să nu aud”, sau să aud ”selectiv”, în funcție de
context…:)
Așa că, un handicap poate fi transformat într-o veritabilă ”armă”,
atu…Recunosc, câteodată profit de handicapul meu pentru a nu fi nevoit să dau
curs lucrurilor (de obicei vorbe) pentru care consider că nu merită să le aloc
vreo energie…
La Nord, prin noi înșine – Pledoarie pentru îmbrățișare 17.11.2017
Urmăresc cu interes mai multe surse științifice din domeniu. Un foarte serios site dedicat psihologiei, de undeva de prin Regatul Unit (nu-l amintesc, pentru că nu doresc să fac reclamă nimănui, google vă este la îndemână), susține faptul că o suită de patru (?) îmbrățișări pe zi sunt absolut necesare oricui pentru o bună sănătate emoțională. Perfect de acord. Cu îmbrățișarea. Însă, depinde pe cine îmbrățișezi. 🙂 Ori asta este o mare problemă.
La Nord, prin noi înșine – Un pic mai mult despre alienarea parental 17.10.2017
Vă redau succint, dialoguri, monologuri referitoare la
acest fenomen. Din păcate, vorbim despre un fenomen. Așadar:
”Nenorocitul de taică-tu/maică-ta nu te vrea”, ”Un nenorocit mamă, n-ai cui
să-i spui ”Tată””, ”O curvă, d-aia ne-a părăsit, pe mine și pe tine/voi”…”Mai
bine mor, decât s-o văd p-asta cum se afișează cu noul ei bărbat/femeie”….
Ok, voi vorbi doar din propria experiență. Spre exemplu, îmi aduc aminte de o
femeie divorțată, care, așa credea ea, era perfect nevinovată. Venind în
terapie, a înțeles jumătatea ei de vină. Până atunci, mă interpela cu chestiuni
de genul: ”Să-l faci bine pe curvarul ăla, apoi vorbim”. Când a înțeles că,
divorțată fiind, are o datorie față de copilul său, s-a potolit.
La Nord, prin noi înșine – Jucătorul 08.10.2017
– Cât timp petreci pe
calculator?
– Depinde. Pot fi 4 ore sau 16 ore.
– Concret, ce faci tu acolo, pe calculator?
– Tranzacționez.
– Ce tranzacționezi?
– Bani. Pe scurt.
– Nu înțeleg, vrei să fii mai explicit?
– Sunt un jucător la bursă. Observ indicii de
creștere sau descreștere dintr-un anumit domeniu, apoi decid unde investesc.
– Nu înțeleg…Tu ești multimilionar?
– Nu, sunt la fel de bogat ca și tine (zâmbește).
– Să înțeleg că succesul tău este o combinație
între experiență, timpul petrecut pe calculator și suma disponibilă?
– Nu știu, habar n-am.
– Am înțeles. Cu ce vă pot ajuta?
– Doresc să îmi recuperez iubita.
– Nu te pot ajuta.
– De ce?
– Nu sunt recuperator.
– Ok, vă ofer o sumă pe care dumneavoatră decideți
c-o meritați. Vă rog să semnați aici. (îmi întinde o hârtie unde trebuie să
semnez).
– Onorariul meu este 100 de lei pentru o ședință.
Pentru această sumă veți primi chitanță fiscală.
– Vreau să-mi recuperez nevasta, indiferent de
costuri.
– Domnule, eu sunt doar un psiholog, poate ați
greșit cabinetul…
– Nu, eu pe tine te vreau.
– De ce tocmai eu?
– Nu te interesează pe dumneata. Facem treaba?
– Ce treabă domnule?
– Doresc să-mi recuperez nevasta. Dacă mai repet
treaba asta a treia oară, vei avea o problemă.
– Domnule, eu nu recuperez….
– Știu. Tu ești psiholog, te pricepi la femei.
Vreau s-o aduci înapoi.
– Nu înțeleg, pe cine să aduc înapoi?
– Pe…(se ridică din scaun, merge până la
fereastră, se întoarce și, cu privirea înspre mine, încearcă să mă ”domine”)
nevastă-mea.
– Ok. Dați-mi numele ei, adresa și tot ce am nevoie
să știu.
– Poftim (tipul din fața mea îmi întinde un plic
închis).
– Cum doriți să v-o ”aduc înapoi”?
– Prefer să fie îmbrăcată.
– Ok. Vă sun mâine dimineață.
– Aștept.
Formez 112:
– Alo? Da, mă numesc Adrian Trică…
30.09.2017
”Când ești
marinar și transporți o marfă prețioasă, cum ar fi sufletul cuiva, este foarte
înțelept să aștepți vremuri mai bune, să arunci ancora, și să aștepți să treacă
furtuna.”
Adrian Trică.
La Nord, prin noi înșine – Alcoolicul 28.2017
Dacă mă întrebați pe mine, alcoolică este o persoană care
bea mai mult decât medicul său. 🙂 Glumesc,
evident. Dac-ar fi să mă ghidez după normele în vigoare, alea care țin cont
doar de cantitatea de alcool ingurgitată, 90% din populație ar primi un
diagnostic de etilism. în fine, eu prefer să evaluez alcoolismul cuiva, în
primul rând după calitatea vieții lui familiale, relaționale, profesionale,
sociale. Dacă un tip consumă un litru de vodcă pe zi dar are o profesie unde
strălucește, o familie de care are grijă, un cerc de prieteni cu care
împărtășește lucruri, o viață socială activă, de ce l-aș diagnostica cu
alcoolism? Doar pentru că miroase a vodcă?
Recent, am avut un astfel de client. Revenise în țară după o experiență de
peste 20 de ani prin străinătate. Și da, avea și familie! Adică o soție și doi
copii, o fată și un băiat.
– Prima dată am plecat în Italia, în 1997…Mi-am cumpărat o vacanță de la o
firmă cunoscută, și am rămas acolo…A trebuit să-mi vând dacia mea cea veche.
La 6 luni de la sosirea mea în Italia, aveam un job bun, îmi făcusem o
situație…Am sunat-o pe soție și i-am propus să vină și ei acolo, să mi se
alăture…Ea a venit cu argumente de genul că fetița abia intrase în clasa
întăi, iar băiețelul la grădiniță. Mi-a sugerat că ar fi bine să mai
așteptăm…
– Cum te-ai simțit atunci George?
– Am considerat că fac un lucru bun pentru familia și copiii mei Adrian…
– Ok, mai departe…
– Ce anume?
– Spuneai că ai ajuns în Italia și după 6 luni ai dorit să-ți aduci și familia
acolo. Mai departe?
– Păi, au trecut vreo cinci ani în care eu munceam în Italia, și veneam o dată,
de două ori pe an acasă…
– Ok, mai departe?
George se foiește în fotoliu, se înroșește la față:
– Mai lasă-mă cu ”mai departe”! Ce ”mai departe, mai departe”, alte cuvinte nu
ai și tu?!
– Iartă-mă, mi-ai spus la început că ai stat 20 de ani pe-afară…Pur și simplu
eram curios.
– Ce mare curiozitate, ești destul de deștept să înțelegi că eu m-am cuplat cu
una acolo, iar soția cu unul în țară! Mai departe, mai departe…George este
furios, nervos și trist. Strânge cu palmele mânerele fotoliului.
– Îmi pare rău George, n-aveam de unde să știu asta. Mai d…..Scuze, ce s-a
întâmplat după aceea?
– Păi s-a întâmplat că aia cu care trăiam în Italia m-a părăsit, pentru că și
ea era căsătorită și avea familie, asta s-a întâmplat. A plecat, pur și simplu,
fără să-mi spună nimic, în timp ce eu eram la muncă. Când vorbește, George nu
mă privește deloc. Se uită fix înainte, spre bibliteca cu cărți din cabinet.
Nici măcar nu sucește capul înspre mine, care sunt așezat în lateralul lui
cumva…Acum continuă fără să i-o mai cer:
– M-am apucat de băut. Bine, beam și înainte, dar acum, dublasem, triplasem
cantitățile…Am ținut-o așa vreo câteva luni, apoi am decis să plec din
Italia, din acele locuri care îmi provocau doar furie și tristețe…
– Cum așa, de ce furie, și de ce erai trist George?
George întoarce privirea pentru prima dată înspre mine, cu o uitătură urâtă,
zeflemitoare:
– Măi Adrian, tu îți bați joc de mine, sau chiar ești prost? Cum dracu să nu
fiu trist, când putem să renunț atunci, și să mă întorc la familie. Cum să nu
fiu furios când știam că altul îmi regulează nevasta acasă, și mă-sa le spunea
copiilor mei că nenea este un bun prieten al lui tati?! George urlă efectiv la
mine, mai mai să se ridice din fotoliu. Fața îi este congestionată, iar de la
încruntare pare și mai hidos.
– Am plecat din Italia, și am mers în Norvegia, continuă George.
– Norvegia? Cunosc bine țara, am rude acolo, zic eu surprins.
George este și el surprins, dar alege să continue povestea:
– Când am ajuns eu acolo, erau doar câteva sute de români în toată țara, acum,
cred că sunt aproape 10.000, dacă nu mai bine….În fine, am învățat limba și
am profitat de experiența mea din Italia, unde predasem engleză, și am prins un
post de profesor de engleză și italiană la o școală de stat, undeva pe lângă
Bergen. Și da, am avut discuții cu soția referitoare la divorț. Ea nu a
acceptat, promițându-mi că va veni la mine în Norvegia cu copiii. Degeaba, anii
treceau, ea invoca mereu și mereu alte motive, gen intră fata în clasa a noua,
băiatul e la pian și n-ar fi bine să renunțe la profesorul său, și tot
așa…Pur și simplu, copiii mei nu mă cunoșteau decât din poze sau de la
telefon. Soția, era dependentă de banii pe care-i trimiteam regulat în țară…
– De ce ai decis să te întorci în țară George?
George se foiește în fotoliu, cu privirea în podea. După un timp, glasul lui
stins se aude în încăpere:
– Ți-am spus că începusem să beau, încă din Italia. Ei bine, norvegienii au
toleranță zero pentru consumul de alcool la muncă, la școală, peste
tot…Într-o dimineață mă cheamă directorul școlii, o femeie foarte de treabă,
și-mi spune că un părinte a făcut plângere pentru că odrasla lui a venit acasă
și i-a spus că proful de engleză miroase mereu a alcool…Mi-au propus să îmi
iau concediu și să merg la terapie la un psiholog. Am mers o perioadă dar,
femeia cu care lucram era toată doar o mirare, nu înțelegea nimic din ce-i
povesteam, nu mă înțelegea de niciun fel Adrian…După trei luni, mi-am dat
singur demisia și, iată-mă aici, la tine…
Preț de aprope un minunt, s-a instalat tăcerea între noi doi.
– Bun, uite ce-ți propun eu George, hai să rezolvăm problema relației tale
maritale, ulterior să ne ocupăm de consumul tău de alcool.
George ridică privirea spre mine, mirat:
– Cum așa, nu ne ocupăm de alcoolismul meu?
– Nu George, alcoolismul tău este doar fațada, perdeaua pusă peste adevărata ta
problemă. Dacă vom rezolva situația ta de cuplu, alcoolismul tău va ceda.
– Adică nu-mi interziceți să beau?
– Nu o să fac asta. Tu vei decide ce faci cu acest consum vulgar de alcool,
după ce rezolvăm cu problema relației maritale.
La trei luni după ieșirea din terapie, George divorțase la notar. Își găsise un post de profesor de norvegiană, era și traducător autorizat, și se ocupa de copiii săi. Recupera. Acum, când scriu rândurile astea, recuperează în continuare. Iar consumul de alcool a scăzut dramatic…
La Nord, prin noi înșine – Un pic despre etică și professionalism 25.09.2017
Recunosc, sunt un novice în domeniu, prietena mea Laura D. Stifter este expert aici. Însă, când dorești să devii psihoterapeut, ai nevoie de un anumit nivel teoretic și practic al cunoștințelor și abilităților. Am citit câteva CV-uri sâmbătă, și am rămas un pic dezamăgit. Fraților, dacă v-ați pregătit pentru a deveni psihoterapeuți, de ce punctați în ele faptul că sunteți terapeuți florali Bach (sau cum s-o chema chestia aia), masteri în reiki sau hipoterapie (aia cu cai), când voi doriți să rezolvați cazuri clinice, spre exemplu să tratați depresia? De acord cu toate terapiile alternative dar, în spital și în clinică, sunt acceptate doar trei mari abordări: cognitiv-comportamentală, umanistă și psihodinamică. Deocamdată. Mâine poate vom descoperi că hidroterapia (spălatul pe față cu apă rece dimineața) face minuni. Eu zic să respectăm o rigoare științifică, și să nu ne hazardăm gratuit, pentru că mersul pe plajă face bine. 🙂 În clinică, vorbim de multă matematică atașată, unde hazardul tinde spre zero. Mai pe românește, dragii mei, vedeți pe ce fel de cursuri de formare dați banii. Așa, etica profesiei de psihoterapeut presupune rigoare, presupune alegerea variantei optime în funcție de specificul clientului. Ok, dacă voi descoperi că unui potențial client al meu îi face bine mirosul florilor și călăritul cailor, ori spălatul pe față cu apă rece, o voi recomanda. Pentru cazurile subclinice, s-ar putea să funcționeze, însă, pentru cele CLINICE, unde există un diagnostic al unui medic psihiatru, lăsați psihoterapia să-și facă treaba.
La Nord, prin noi înșine – Telefonul 23.09.2017
Sincer, nu am nevoie să asaltez telefonul pentru a confirma/infirma relația pe care o am cu oamenii importanți din viața mea. Spre exemplu mama. Este în Norvegia, la mii de kilometri distanță de mine. O simt pe mama TOT TIMPUL ca fiind lângă mine, nu am nevoie de confirmări/respingeri orare sau zilnice. La fel se întâmplă cu tatăl meu, plecat dintre noi în 4 februarie 2000. Dacă am nevoie de el, este de ajuns să îmi doresc asta, iar el va sta de vorbă cu mine. Pe scurt, foarte pe scurt, toate conexiunile puternice, curg, se realizează și ne satisfac, atâta timp cât suntem sinceri. Cu o condiție, să existe ceva din noi dispus să împărtășească emoții, sentimente cu acea persoană.
La nord, prin noi înșine – Adevăr, iubire, putere 10.09.2017
Mai multe persoane (prieteni, cunoscuți, clienți) m-au rugat să revin asupra conceptelor de mai sus. Da, o voi face. Nu este nimic spectaculos aici, nici măcar n-am inventat apa caldă. Citite exact așa cum se prezintă, cele trei cuvinte sunt decisive pentru starea noastră de bine. Spre exemplu, cineva care are frământări existențiale, poate introduce într-o interogație cuvântul ”adevăr”. Rezultă ceva de genul ăsta: ”Care-i adevărul despre viața mea?” Problema nu o reprezintă nici pe departe această interogație, ci răspunsul pe care respectivul și-l oferă. Dacă va fi sincer cu el însuși, răspunsul va fi consistent, eliberator. Apoi, poate cineva este bulversat, nelămurit, ambiguu cu privire la sentimentele lui de iubire. Combinând cele trei cuvinte, obținem o interogație puternică: ”Care-i adevărul despre iubirea mea? / Iubesc într-adevăr cu putere?” La fel, răspunsurile încărcate de sinceritate sunt decisive. Pe scurt, RĂSPUNSURILE SINCERE pe care ne permitem să le oferim interogațiilor formate de combinația celor trei cuvinte ne ajută, ne luminează, ne capacitează și ne indică calea, direcția. Una, de preferință, către Nordul din noi înșine.
La nord, prin noi înșine – Harta, direcția 08.09.2017
Majoritatea femeilor pe care le cunosc, nu reușesc să se descurce cu o hartă. Majoritatea bărbaților pe care îi cunosc, se descurcă cu o hartă dar, nu-i interesează decât aspecte simple: unde se mănâncă bine, unde se bea ieftin, etc.
La nord, prin noi înșine – ”Ce vrei bă, cine p… mea ești tu?” 30.08.2017
Munca
asistențială, presupune o doză mare de curaj și de încredere în sine. Vă redau
o secvență dintr-o întâlnire cu un cetățean, și familia acestuia. Precizez
faptul că, întotdeauna, se merge pe teren doar în echipă multidisciplinară.
Adică doi, trei, sau chiar patru oameni. Așadar, redau din memorie:
– Bună ziua! Familia Ionescu?
Preț de câteva minute, prin curtea voioasă de mai devreme pe care o abordasem,
s-a lăsat liniștea. Într-un final, o femeie mai în vârstă, decide că lătratul câinelui
este suficient:
– Bună zîua…Da’ ce vrei mata?
– Suntem de la Direcția Asistență Socială. Dorim să vorbim cu domnul sau
doamana Ionescu.
– Da’ mâncați-aș, ce vrei de la la viața mea?
– Sunteți doamna Ionescu?
– Da. Șî ce vrei? Discuția se poartă cu doamna Ionescu în spatele porții, iar
noi în fața ei.
– Avem de făcut o monitorizare a minorilor care au părinți, unul sau ambii,
plecați la muncă în străinătate.
– Da’ ștîi că mă inerverzi, ce minori vărbești băi vecine, că eu n-am decât
copii mari!
– Ne dați voie să vedem unde este minorul Ionescu Ionuț?
– Ce minor mâncați-aș sufletul, că noi avem doar hoameni mari!
– În situația pe care școlile/liceele/grădinițile ni le-au transmis, scrie că
minorul Ionescu Ionuț are un părinte care ”lucrează” în străinătate.
– Argentinooo, fir-ai a dracului de panaramă, vino în p…mea la gaborii ăștia
și zî-le ce dracu vor, că nu înțăleg nimica!
Vine Argentina, grăbită, speriată că altcineva îi va mulge capra.
– Săru’ mâna…
– Putem să intrăm în curte?
Argentina se uită la șeful de trib interogatoare, apoi spune:
– Da, intrați…
Muștele, căcații (de câine, de pisică și de om) sunt omniprezenți. Un câine
legat în lanț latră disperat, un altul mai mic și mai disperat, latră direct la
gleznele echipei multidisciplinare.
– Hooo, ieși fă putoare! zice femeia desemnată să ne introducă în atmosferă. Și
dă cu piciorul în direcția câinelui dezlegat.
-Unde este minorul Ionescu Ionuț?
– Aaaa, Ionuț…Păi ie la muncă mânca-v-aș….
– Unde muncește?
– Păi, pă plajă, boierule…
-Știți cum se numește angajatorul?
– Hă? Nu știu mâncați-aș, ce angajator zîci matale…
– Conform legii, minorii sub 14 ani, nu au voie să muncească. Ionuț are 13 ani.
– Haoleu, cum să nu muncească mâncavi-aș, șî gura noastră ce manâncă?! zice
femeia care pare a fi mama lui Ionuț.
– Nu știu, v-ați gândit să mergeți dumneavoatră la muncă?
– Da’ cum să merg eu la muncă șerifule, eu trăbuie să am grijă dă ăia mici…
– Cel mai mic copil este Ionuț. El are 13 ani, doamnă…
– Hăoleu, așa are? Trăisprăzeci ani?
– Da doamnă, asta este vârsta lui.
-Șî mata ce vrăi di la mine?
– Păi, să vedem în ce condiții locuiește, dacă este îngrijit, dacă are hrană,
dacă nu este abuzat ori exploatat.
– Da’ nu vrau fă! Ieși afară cî pun câinili pă tini bă!
Doamna chiar asta face, ațâță câine liber pe noi. Ne repliem grupat după
poartă. Consemnăm totul, completăm formulare conform legii. Însă, Ionuț
muncește în continuare din greu, la 13 ani, să susțină astfel de specimene.
La nord, prin noi înșine – Șpăgarul
17.08.2017
– Alo? Bună ziua…
– Bună ziua.
– Ăăă. am și eu nevoie de un aviz de la
dumneavoastră…
– Ce fel de aviz?
– Păi, îmi trebuie la judecătorie, o hârtie de la
un psihiatru că sunt băiat bun…
– Atunci, ați greșit, eu sunt psihoterapeut,
psiholog, iar dumneavoastră aveți nevoie de un psihiatru.
– Așa, da, de un pisi…așa, da! Cât costă?
– Ce să coste?
– Hârtia domle…
– Hârtia nu costă nimic, avizul psihologic costă
150 de lei.
– Aoleo, așa mult?
– Nu domnule, dumneavoastră v-am făcut deja o
reducere, el de fapt costă 1000 de lei, dar astăzi, pentru că am câștigat la
loto premiul cel mare, îmi permit să fiu generos.
– Hai domle, mata faci mișto de mine?
– Nu domnule, de fapt, o evaluare complexă, costă
550 de euro dar, v-am zis, pentru că m-ați sunat pe mine, și nu pe colegul meu
psihiatru, plus premiul cel mare de la loto, v-am făcut o reducere.
– Dar n-am banii ăștia…Pot să plătesc în rate?
– Știam eu că nu ești băiat bun.
– Domle, fără avizul ăsta, merg la închisoare! Hai
că ne înțelegem noi…300 de euro merge?
– Nu, 550.
– Atunci merg la altcineva! Pentru o hârtie mata
vrei 23 de milioane?! Ce, ești nebun?!
– E opțiunea dumneavoastră…
– Șefule, dă-o încolo, uite, n-am decât 350 de
euroi…E bine?
– Nu.
– Bre mata mă disperi cu nervii! Bine, merg să mă
împrumut de la tovarăși cu 200 de euroi, și dă-mi naibii hârtia aia odată, că
mă leagă ășta! Unde vă găsesc?
– La cabinet.
– Nu bre, care-i adresa!
– Ce adresă?
– Adresa la…cabină, cabinetu ăla bre, ce ești
turc?!
– Nu, sunt român get-beget. Ia un pix și o hârtie
și scrie…
– N-am hârtie nici pix!
– Bănuiam. Atunci, ține minte: Strada M.A.I.
Dobrogeanu, blocul A05, ap.12…
– Aoleo, mata ești cu garda? Mâncațiaș, unde-am
nimerit…
– Nu, eu sunt cu psihologia, dar așa se numește
strada unde se află cabinetul…
– Bre, mata m-ai făcut cu capul! Bine, hai că
vin…
– Unde?
– La mata la cabinet!
– Păi nu sunt la cabinet acum.
– Dar unde ești băi nene, că m-ai disperat!
– Acasă.
– Bine, vin acasă la mata! Zi-mi adresa!
– Strada M.A.I. Dobrogeanu, bloc…
– Aoleo, nu mai pot! Băi, tu faci mișto de mine?!
Vin peste tine cu sabia și te fac cârnați băi mu…!
– Atunci, dacă nu mă credeți, dați o căutare cu
Google, și sigur mă găsiți, inclusiv adresa. Adresa cabinetului, coincide cu
cea a locuinței mele.
– ……..Băi, dacă pun mâna pe tine, să moară mama
dacă nu te fac!
– O zi frumoasă vă doresc!
La nord, prin noi înșine – Una grasă, cu coc și fuste până în pământ, care nu știe românește 04.08.2017
Pe scurt, una dintre aceste exponente, mi-a spus că are coită stânga-bilaterală dreapta, și că ea cade din picioare pe căldura asta. Refuză, zice că pușcăria este parfum pe lângă singura zi de muncă din lună pe care o are de efectuat. La revedere, tabără dragă, la revedere, noi plecăm….:) Să ne înțelegem bine, ele sunt grase de la 13 ani, nu de la 50…:) Umblă cu cercei suflați cu aur dar, nu au cu ce să prepare o masă…Adică oale, cratiți, farfurii… Hai sictir. Halal…
La nord, prin noi înșine – Bețivul 28.07.2017
Ea: Ești un bețiv! Bei ca
nesimțitul!
El: Dacă mi-ai fi oferit un pahar cu bere, l-aș fi sorbit mult mai ușor…
Ea: Nesimțitule! Ești un bețiv notoriu! Cum adică să-ți ofer eu un pahar cu
bere, când tu bei cantități industriale?!
El: Eu beam în speranța că va veni o ofertă de la
tine. M-aș fi bucurat enorm să-mi spui: ”Uite, îți ofer acest pahar cu
bere”…Dar, n-ai putut/n-ai vrut/n-ai știut să faci asta…Așa că, eu beau
fără noimă.
Ea: Nu înțeleg…
El: Nici eu. Dar știu că și eu te iubesc. Poate mai
mult decât tine.
La nord, prin noi înșine – Terapie de cuplu neconvențională 12.07.2017
În urmă cu ceva ani, la
cabinet s-au prezentat doi soți. Îmi amintesc că ambii erau furioși, speriați,
dezamăgiți și neînduplecători unul pentru altul. Se acuzau unul pe altul pentru
tot ce li se întâmpla urât în acea perioadă:
– Tu ești de vină nesimțitule! Mi-am pierdut cea mai frumoasă perioadă din
viață pentru tine și pentru ăla mic, care acum a plecat și nici măcar nu mai
sună, trebuie să-l sun eu mereu…
– Da?! Ba tu ești de vină! Am muncit de dimineața până
seara, doar că să ai tu și feciorul tău ce cheltui! Eu nu mi-am permis nici
măcar o pereche de șosete…
Și lucrurile au continuat în aceeași manieră, preț
de vreo două ședințe. Nu reușeam să-i aduc la o stare în care să înceapă să
identifice și eventuale soluții…Când unul se mai ”calma”, izbucnea celălalt,
și invers…Am încercat mai multe variante de lucru dar, simțeam că lucrurile
nu se mișcă. Ambii erau furioși, și ambii erau așa de speriați, încât nimic nu
mergea.
– Uitați ce vă propun. Poate vă veți gândi la
varianta în care să vă luați un cățel, ori o pisică.
– Ha, ha, ha! Adrian, tu glumești? Asta-mi trebuia
mie acum, o pisică…Miiiiiaaauuuu….Ce dracu să fac eu c-o pisică sau cățel
domnule?! Mai bine îmi iau câmpii, nu pisică sau cățel! zice bărbatul privind
oblic, pe lângă mine…
– Hmm, eu mă mai gândesc, zice soția. Întotdeauna
mi-am dorit o pisicuță.
– Ce?! Nici să nu te prind cu mâțe în casă la mine,
că ți le arunc pe fereastră!
– Dragă, n-o să-mi iau o pisicuță, îmi voi lua un
motănel, ca să am și eu ce mângâia…N-am mai făcut asta de ani de zile! zice
soția râzând în hohote, și uitându-se înspre mine complice. A urmat o perioadă
în care da, femeia și-a luat un pui de pisică, motănel. Dialogurile dintre cei
doi soți erau moderate mereu de acesta, cam așa: ”Du-te la mă-ta să-ți pună
mâncare, ea te-a vrut!” sau ”Semeni cu tac-tu, încăpățânat și prostuț!”. Cert
este un lucru, în următoarele două ședințe, am remarcat un nivel de toleranță
crescut la cei doi soți. La ultima ședință, ambii au găsit resurse să se uite
cu adevărat peste ce se întâmpla în relația lor. Îmi amintesc cum am răsuflat
ușurat. Restul erau capabili să facă singuri, pentru că aveau resurse pentru
asta…
04.07.2017
Nu te mulțumi cu o singură perspectivă asupra unui eveniment sau lucru. Ai nevoie să te miști, ca să poți surprinde evenimentul/lucrul și din altă perspectivă. Procedând astfel, ai șansa să vezi lucrurile și altfel…Spre exemplu, dacă tot plouă, poate Universul îți transmite faptul că ai nevoie să faci un duș, ca să te ”speli” de toată mizeria…
La nord, prin noi înșine – Programarea 02.07.2017
– Alo? Bună ziua, aș dori să
fac o programare.
– Astăzi nu se mai poate, dar, vă pot primi mâine la ora 13.
– Ok, mâine la ora 13. Cabinetul se află la adresa din reclamă?
– Da.
– Ok, știu pe unde vine. Mulțumesc! Ne vedem mâine.
O zi frumoasă!
————————————————————————————-
Telefonul mobil sună.
– Bună ziua, am făcut ieri o programare pentru astăzi la ora 13…
– Da, sigur, vă aștept.
– Da, dar, știți, la adresa din anunț funcționează un cabinet de
psihologie…Sunt chiar în fața ușii…
– Sigur, acolo am cabinetul, iar eu sunt psihologul.
– Ăăă, știți….
– S-a întâmplat ceva?
– Nu, dar cred că am făcut o greșeală….
– Ce greșeală, despre ce este vorba?
– Eu căutam un hairstyle-ist și, din greșeală, am notat un alt număr de
telefon…
După o secundă de derută, mă reorientez rapid:
– Păi, nu este nicio problemă, dacă tot ați ajuns până la mine, ne putem ocupa
inclusiv de părul dumneavoastră, zic eu încrezător….
– Glumiți…Chiar vă pricepeți?
– Sigur, de ce nu? Până la urmă, este vorba de părul dumneavoastră, nu de al
meu.
– Domnule, spuneți-mi clar, sunteți hairstyle-ist, sau ce naiba….Faceți mișto
de mine?
– Nu doamnă, cum să se întâmple așa ceva! Pur și simplu, am considerat că, dacă
eu am pierdut o oră, iar dumneavoastră o programare, să îmbinăm aceste lucruri:
eu mă reorientez pentru o oră în hairstyle-ist, iar dumneavoastră vă rezolvați
problema. Astfel, câștigăm amândoi. Apropo, cât plătiți pentru o ședință la la
hirstyle-ist?
– 150 de lei…
– Perfect! Acesta este și tariful meu!
Încă purtând telefonul la ureche, deschid ușa de la intrare. În fața ușii,
într-adevăr o femeie.
– Bună ziua doamnă!
– Bună ziua…
– Doamnă, cred că o cautați pe vecina mea de la parter, dumneaei se ocupă cu
așa ceva…Zâmesc, iar femeia, roșie la față, se bâlbâie:
– Mmmulțumesc…Sigur e la parter?
Zâmesc:
– Cu certitudine. O zi frumoasă doamnă!
– Bună ziua…
Femeia pleacă și, în capătul scărilor, trage cu ochiul înspre mine. Pașii ei se
aud pe scări…
La nord, prin noi înșine – Jucătorul de snooker 28.06.2017
Se învârte atent în jurul mesei de snooker. Are o bilă albă, pe care, lovind-o, poate introduce cele 15 bile roșii și alte 6 de diferite culori. Dacă ar sta pe loc, n-ar putea descoperi cel mai bun unghi care să-l ajute să introducă bilele în cele 6 buzunare. Așa că se deplasează în jurul mesei cu postav verde. Bile ce păreau imposibil de abordat, devin o joacă. Doar pentru că și-a schimbat unghiul de vedere. Tehnica lovirii bilelor cu tacul devine o jucărie, doar dacă te miști puțin. Recent, un astfel de jucător, câștigă primul său turneu, după 18 ani de profesionism. Ryan Day. Stephen Maguire, adversarul său mai titrat din finală, l-a pus în dificultate prin niște snookere imposibile, dar el a revenit de fiecare dată magistral. Îl simțeam cum a pus în fiecare din acele lovituri, toată umilința acumulată în cei 18 ani de profesionism lipsiți de un trofeu…Se mișca, analiza cel mai bun unghi, se așeza hotărât pe lovitură, iar bilele intrau cuminți în buzunare…Magistral! Recunosc, preferatul meu este Ronnie O’Sullivan, ”Racheta”, însă, în finala de la Riga, Ryan a decis să meargă până la capăt. La un moment dat, Maguire, exasperat de răspunsurile lui magistrale la soluțiile găsite de acesta, a început să zâmbească amar. Cred că nimeni nu l-ar fi putut învinge atunci pe outsiderul Day. Și asta doar pentru că și-a permis să se miște, să descopere cele mai bune unghiuri de atac. Asta după 18 ani. În snooker, ca și în viață, adevăratul adversar ești chiar tu! De tine depinde totul! Celălalt jucător este acolo doar pentru că acest joc nu se poate juca decât în doi. Mă gândesc serios să le propun clienților mei să joace snooker. Este cea mai bună opțiune de a descoperi noi unghiuri de vedere, de a anticipa următoarea lovitură, de a câștiga!
La nord, prin noi înșine – Chestii-trestii 23.06.2017
Clienții mei sunt întotdeauna
surprinzători. Redau din memorie câteva dialoguri:
– Păi, asta este meseria ta Adrian, să-ți pese…
– Nu cred. Mai degrabă, vorbim despre o relație interumană care s-a născut
între mine și tine. Pentru că sunt un om exact ca și tine, de aceea îmi pasă,
niciodată invers.
———————————————————————————-
(Acum când scriu, ascult Dire Straits. 🙂 Încercați și voi!)
– Știi Adrian, te bănuiesc de
faptul că încerci să mă manipulezi, să aplici chestii psihologice pe pielea
mea…
– Oare? Dacă tu ”ai venit” la mine disperat, iar eu ți-am întins mâna și te-am
”tras” din mlaștina în care te afundai, înseamnă manipulare? Psihoterapia nu
este o invenție artificială, venită de nicăieri, ea se inspiră, în permanență,
din viața de zi cu zi. A unora care nu mai sunt, a altora contemporani cu noi,
și, a altora care trăiesc într-un viitor imperceptibil multora. Poate,
manipulez. Însă, tu de ce mă plătești pentru asta?
———————————————————————————-
– Vreau să scap de depresia
asta. Se poate să facem asta în 2 ședințe?
– Dacă ție ți-a luat doi ani ca să ajungi în această fundătură, crezi că drumul
înapoi este mai scurt? Evident, ai hălăduit aiurea pe coclauri. Tot ce pot să
fac pentru tine, este să găsesc drumul cel mai scurt, și cel mai drept, către
Tine…
———————————————————————————-
– Adriaaaaan, cum să fac?
– Simplu, aplici tot ce discutăm noi aici, în maniera ta personală. Dacă am
vorbit despre cum se pregătește o mămăligă, iar eu ți-am spus că ai nevoie să
învârți mămăliga în sensul acelor de ceasornic, iar tu ești stângaci, este
evident că vei învârti invers…Până la urmă, ce contează, este să obții un
produs digerabil, indiferent cum faci asta…
———————————————————————————-
– E datoria ta să mă faci
bine, tu ești profesionistul!
– S-o crezi tu! Este ca și cum i-ai cere croitorului să poarte hainele
comandate de client! Până la urmă, este vorba de viața ta, și, faci ce dorești
cu ea. TU ești cel care te faci bine, nu eu. Eu sunt pe-aici, doar pentru că tu
te pricepi prea puțin la croitorie…
La nord, prin noi înșine – Asistentul social
Telefonul mobil sună.
– Ia-ți legitimația și vino până la mine.
– Ok.
Când este foarte scurt, știu că este ceva
important. În fine, văd eu despre ce este vorba. De la biroul meu, până la al
lui, sunt vreo 15 metri de hol. Biroul lui este chiar lângă ușă. Își punea
mănuși chirugicale. Îmi întinde și mie o pereche.
– Vei avea nevoie și de asta.
Îmi aruncă și o mască. Este serios. Nu are chef de
glume, nici de dialoguri neutre.
– Ai cheia de la mașină?
– Da.
– Hai să mergem.
– Despre ce este vorba?
– Vei vedea la fața locului. Nu pot să-ți descriu
în cuvinte.
Loganul vechi și hârșâit își face treaba. Căutăm o
adresă. Întrebăm o femeie în vârstă.
– Sărut mâna tanti, știți unde este blocul Z5?
– Și doar i-am spus că duminică nu are
voieeeee….Uite ce-a făcut, cum e posibil?
Colegul meu este nedumerit:
– Tanti, blocul Z5?
Îl trag de mână, și mergem mai departe.
– Las-o în pace, este în lumea ei.
– Aha, am înțeles.
Adresa am găsit-o repede, pentru că 20 de oameni
erau adunați în fața blocului. Jumătate dintre ei sunt de etnie rromă.
– Puneți mănușile și masca. Crede-mă, vei avea mare
nevoie.
Mă conformez și urcăm la etajul unu. Ne conduce o
femeie care susține că este proprietarul apartamentului. Zice:
– Aici este. Eu nu intru că mi se întorc mațele pe
dos…
O dau ușor la o parte, și intru urmat de colegul
meu. Peisajul este imposibil de redat în cuvinte. Miroase a gunoi, a fecale, a
stricat și a morgă. Toate la un loc. Haine murdare peste tot, aruncate la
întâmplare, amestecate cu mâncare de câine. Și cu fecale canine. Purici care
saltă voioși. Fereastra este deschisă dar, mirosul trece prin amărâta de mască
sanitară. Încep să respir pe gură, ca să evit cât pot receptorii olfactivi. Pe
un pat stă întâinsă o femeie de peste 60 de ani. Geme. Este dezbrăcată de la
brâu în jos. Escara și fecalele uscate se văd lejer. Are și ceva echimoze și
escoriații la membrele inferioare. Este subnutrită.
– Bună ziua tanti…
– Mmmm,,,,Ahhhhh….Mmmmm….
– Trebuie să mergem la spital, tanti.
Mă întorc către colegul meu. Acesta are palma dusă
la gură, peste acea mască. Ieșim afară și sun la 112. Peste 10 minute apare un
echipaj de la SMURD.
– Targă sau prelată? mă întreabă scurt unul dintre
paramedici.
– Prelată, e spațiul îngust pe scări.
Mergem înapoi și, eu o apuc de picioare, iar
colegul meu și un paramedic de trunchi. Nu este grea. O coborâm cu ajutorul
prelatei la mașină și, o urcăm pe targă. Mașina pleacă. Unul dintre membrii
echipajului, deschide fereastra laterală și stă cu capul afară. Telefonul sună
din nou. Bătrâna a făcut stop cardio-respirator. Ajungem la spital, unde
medicii o resuscitează. O stabilizează și este trecută pe aparate. Pleacă cu o
altă ambulanță la Constanța.
La nord, prin noi înșine – Nunta 26.05.2017
Ca s-ajung în Brăila, trebuia să iau trenul de 5 și 35
minute din Mangalia, dimineața devreme….Acum 30 de ani, m-am îmbrăcat cu cele
mai bune haine ale mele. Chiar erau bune. Am traversat Bărăganul. Brăila era un
fel de Mangalia, dar fără mare. Cu frustrările de rigoare. Un fel de mare care
se cheamă Dunărea. 🙂 Ea
era din Chercea. Aproape de gară.
-De ce te uiți așa la mine?
– Pentru că vreau să nu uit niciodată cum arăți…
– Ești ciudat.
– Știu. Mă iubești?
– Da sufletul meu!
Da, a încercat să se rupă de cutume dar, și-a
revenit repede. Acum este prin Italia. Îndrăgostită rău. Doar este
brăileancă.
La nord, prin noi înșine – Boul, nesimțitul, măgarul de fost soț al meu
– Adrian, dac-aș avea o
putere, l-aș omorî…
– El este tatăl copilului tău doamna Olteanu…
– Ia stai așa…Ce spuneai că ești tu? (Se apropie de pieptul meu și citește ce
scrie pe ecusonul meu). Ai buletinul la tine? Mie îmi pari suspect…
– Sigur doamnă, poftiți. (îi ofer cartea de
identitate)
– Eu nu am încredre în psihologi…
– Nici nu eu am încredre în stomatologi dar, n-am
ce face, dacă am o carie, tot la ei ajung…
– Tu să taci! Colega ta poate să intre. Tu ești un
parșiv, nu am încredere în tine! (colega mea, asistent social, intră să se
asigure că odrasla aflată în dispută respiră)
– Doamnă, este primordial pentru pentru dezvoltarea
fiului dumneavoastră să-i facilitați o relație cu tatăl său natural…
– Cee? Ieși, să-l calce trenul pe nesimțitul ăla!
Ieși mă, ce vrei să arunc cu ceva după tine?!
– Doamnă, ce faceți dumneavoastră se numește
alienare parentală. Știți că puteți să pierdeți custodia în favoarea fostului
soț?
– Ieși mă, dute-n….
13.05.2017
Singura variantă în care suntem siguri că nu facem umbră degeaba pământului, este să împărtăsim, să dăruim celorlalți ce avem, și ce putem. Solidaritatea este singura putere adevărată cunoscută de omenire. Atunci când vom fi solidari în dăruire către ceilalți, atunci vom avea garanția că suntem împliniți cu adevărat.
08.05.2017
”Iubește-mă doar atunci când mi-e rău, când sunt îngrijorat, speriat și derutat. Iubește-mă doar când sunt rău sau neputincios. Doar astfel iubirea ta contează, și-mi face bine. Invers, dacă mă iubești doar în zilele de salariu, sau când sunt sănătos, bucuros și fericit, nu simt nimic…Sau, da! Simt că ești o actriță bună…”
La nord, prin noi înșine –
Leoaică tânără iubirea 27.04.2017
Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în față.
Mă pândise-n încordare mai demult.
Colții albi mi i-a înfipt în față,
m-a mușcat, leoaica, azi, de față.
Și deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Și privirea-n sus țâșni,
curcubeu tăiat în două,
și auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.
Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă și la bărbie,
dar mâna nu le mai știe.
Și alunecă-n neștire
pe-un deșert în strălucire peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mișcările viclene,
înc-o vreme,
și-ncă-o vreme…
(Nichita Stănescu, Leoaică tânără iubirea, în volumul ”O viziune a
sentimentelor”, 1964).
Probabil, este vorba de aceeași leoaică, care mușcă pe
toți cei care iubesc…
De ce v-am reamintit această lucrare a lui Nichita? Pentru că, cele două volume
cu lucrările lui Nichita intitulate ”Ordinea cuvintelor”, împreună cu lucrarea
lui Mircea Eliade ”Romanul adolescentului miop”, au fost singurele obiecte din
valiza mea de militar în termen predecembrist care nu mi-au fost furate, în
condițiile în care aceasta a fost spartă de cel puțin patru ori…:) Au
și hoții respectul lor pentru marii maeștri…
La nord, prin noi înșine – ”Samuraiul” 18.04.2017
Îmi amintesc de un caz mai
puțin obișnuit, de acum câțiva ani. Este vorba de un bărbat tânăr, de
aproximativ 30 de ani la acea dată. Chiar semăna cu un samurai: parul lung
negru strâns într-o coadă la spate, și barba nerasă. Înalt, suplu și bine
educat, citit, cult. Îmbrăcăminte simplă, predominant în alb și negru. Citea
mai ales literatură orientală. În fine, rețin mai greu numele clienților mei,
așa că nu mi-l amintesc. Venise la mine pentru că, spunea el, dezvoltase un
complex de vină față de situația unui prieten. Cel puțin așa spunea el.
– Nu înțeleg de ce s-a putut întâmpla acea grozăvie Adrian…Crede-mă, nu mai
știu ce să fac. Nu este oră a zilei în care să nu mă trezesc gândindu-mă la ce
s-a întâmplat cu prietenul meu…Nu mai am somn, nu mă pot bucura de viața mea
obișnuită…Nu-mi iese deloc din minte…Am dezvoltat oare o obsesie?
– Ce te face să crezi că este vorba de o obsesie? De ce spui asta?
– Păi, am mai citit și eu una, alta…Știu ceva psihologie…
– Foarte frumos, psihologia este o știință fascinantă.
– Și de ce s-a întâmplat așa?! Chiar am dorit să-l ajut cu tot ce am putut eu.
– Mai concret, ce anume ai făcut?
– Păi, hai să-ți spun. George este amicul meu din copilărie. Ne înțelegem
foarte bine, rezonăm, ca să zic așa…Avea o relație de vreo 7 ani cu o tipă
și, m-a rugat să-l ajut să se clarifice…Nu știa dacă să facă și pasul final,
adică căsătoria, sau nu…M-am informat, am citit ceva literatură de
specialitate, apoi am avut mai multe întrevederi cu el…Am fost sincer, i-am
spus ce susțin specialiștii domeniului…
– Stai puțin, că nu înțeleg: George avea nevoie să se clarifice dacă dorește să
se căsătorească cu iubita lui, iar tu te-ai documentat și i-ai spus ce zic
psihologii de familie și cuplu? Sau cum?
– Da, cam așa ceva. Nu doar psihologii de familie și cuplu, dar și Freud, Jung,
Adler, Beck…
– Păi, ai cam citit ceva…
– Doamne Dumnezeule, da! Am citit Adrian! Am citit! ”Samuraiul” urlă pur și
simplu la mine.
– Nu înțeleg furia ta, doar l-ai ajutat…
– Mai bine nu-l ajutam, și acum Alina era în viață! Se apleacă înspre podea, cu
fața în palme…Geme, bolborosește ceva…
– Ce s-a întâmplat, poți fi mai concret?
– Mai concret?! Da, o să fiu mai concret! George s-a despărțit de Alina, pentru
că așa i-am spus eu că ziceau marii specialiști, și, la ceva timp după aceea,
Alina s-a sinucis, pentru că George a șters cu buretele șapte ani de iubire!
Na, mai concret de atât ce vrei de la mine?!
O vreme, am
lucrat pe sentimentele lui de vină. Lucrurile mergeau foarte greu și foarte
încet. Schimbările sanogene nu aveau forța și stabilitatea căutate de amândoi.
Cu o seară înainte de ședința de a doua zi, mă sună:
– Adrian, nu ți-am spus tot adevărul: eu sunt psiholog…Adică, am terminat
facultatea de psihologie, dar, nu ți-am spus asta…Am rămas blocat, chiar nu
știam ce să spun. Totuși, cred că am rostit ceva de genul: ”Bine, vorbim mâine
la ședință”. ”Samuraiul” nu a mai venit la nicio ședință. Chiar nu mai știu
nimic despre el, nu m-a mai căutat.
În opinia mea, psihologia este precum o sabie de samurai, foarte bine ascuțită.
Dacă cineva nu este pregătit s-o folosească, nu are abilitățile și competențele
ncesare, se poate răni atât pe sine, cât și pe ceilalți…
15.04.2017
Adevărata speranță sunteți voi, oamenii. Voi sunteți cei care decideți să trăiți în lumină, și s-o împărtășiți cu ceilalți. Când spun ”ceilalți”, mă refer inclusiv, sau, mai ales, celor năpăstuiți, celor amărâți, celor uitați, celor neglijați, celor abuzați, celor nefericiți sau, celor răi, celor neînduplecători, celor lași sau celor mișei. Astfel, aveți garanția că lumina ajunge la toată lumea. Astfel, iubiți cu adevărat. Degeaba sunt iubit atunci când oricum îmi este bine, eu am nevoie de iubirea și sprijinul vostru atunci când nu-mi este bine, când greșesc, sau când sunt rău. Sărbători pascale liniștite!
La nord, prin noi înșine – Mă iubește și pe mine cineva? 13.04.2017
Clienta mea este o femeie de
aproximativ 40 de ani. Recent divorțată, are un fiu de 12 ani. Fostul soț, a
făcut tot posibilul s-o facă să creadă că este proastă, urâtă și că tot ce se
întâmplă greșit sau rău, este din vina ei. Îmi amintesc când a venit prima dată
la cabinet: era îmbrăcată cu niște blugi negri, un pulover negru-spălăcit, iar
părul avea nevoie urgentă de niște vopsea, pentru că la rădăcina lui era
alb…Cearcănele și lipsa machiajului o
dezavantajau total.
– Emilia, observă faptul că există o incongruență
între felul în care arăți și te comporți, și felul în care tu te simți.
– Cum adică, nu înțeleg…
– Ședințele trecute îmi spuneai despre faptul că
nimeni nu te iubește, dar că tu te simți încă tânără, și a-i dori să schimbi
ceva la viața ta.
– Da, cam așa ceva…
– Uite, hai să ieșim puțin pe hol, să te privești
în oglinda cea mare de la intrare, vrei?
– Bine…
– Ce vezi în oglindă Emilia?
Emilia privește în oglindă pieziș. Lacrimile îi
curg încet, una după alta.
– Da, știu că nu sunt frumoasă…
– Atunci, cum rămâne cu ceea ce spuneai ședințele
trecute?
– Mi-e greu Adrian…
– Dacă îți este greu, asta înseamnă că doar astfel
ai garanția că schimbările pe care le introduci în viața ta, vor fi și
funcționale. Nimic din ceea ce este ușor, facil, nu are valoare, nu rezistă!
– Și ce să fac? Cum să fac asta Adrian?
– Păi, ai nevoie să te apropii mult mai mult de
imaginea pe care tu ai interiorizat-o despre tine…Începe să devii ceea ce
ești, nu ceea ce doresc alții să fii!
Top of Form
Bottom of Form
Cea mai puternică relație interumană, este cea care se naște între mamă și fiul său.
Top of Form
|
7 apr. 2017, 16:41 |
La nord, prin noi înșine – ”Castratul” Este vorba despre un bărbat care are 45 de ani. Este profesor universitar, doctor în științele pe care le predă studenților săi. În cabinet, se prezintă la costum și cravtă și, chiar dacă este o oră târzie, cravata și gulerul sau sunt impecabile. ”-Domnule Trică, am venit la dumneavoastră pentru că mi-ați fost recomandat de colegii mei. – Ok, haideți să vedem despre ce este vorba. – Poftim? – Mă gândeam că nu sunteți aici pentru că vă este bine. Ce anume vă deranjează, care considerați dumneavoastră că sunt problemele cu care vă confruntați? – Domnule Trică, eu am 45 de ani. Locuiesc în continuare cu mama mea, care are 63 de ani. Știți, eu nu am ieșit niciodată din cuvântul ei…. – Când a murit tatăl dumneavoastră? – Păăi, când aveam eu 10 ani. – Câți ani avea mama dumneavoastră când v-ați pierdut tatăl? – Stați puțin să socotesc….28 de ani? Cred, nu sunt sigur… – Mama dumneavoastră nu s-a mai recăsătorit? – Nu, niciodată. Știți, cu asta mă omoară zilnic, că ea s-a sacrificat pentru mine…. – Cum vă simțiți să fiți acuzat de ceva ce nu vă aparține? – ….Știți, eu o iubesc sincer pe mama mea, doar că, lumea vorbește… – Despre ce vorbește lumea domnule? – Ee, știți dumneavoastră, de aceea am venit aici. – Ce îți amintești tu despre tatăl tău? – Domnule Trică, era un om riguros, rigid și neînduplecător… – Neînduplecător?… – Da! Tiran, pot spune! Mă intimida, mă….nu știu cum să spun dar, nu putem ieși din cuvântul lui. – Domnule, dumneata ești un profesor universitar… – Da, și? Pfff, cred că nu mă înțelegeți. Mie îmi place de dumneavoastră dar, mi-e frică să recunosc asta, să nu vă bateți joc de mine… – Nici vorbă! de ce să-mi bat joc de tine omule?! – (plânsete multe, apoximativ două pachete cu șervețele uscate) – Ok, mâine este o nouă zi. Mâine, tu poți fi omul care dorești! Știi, mama ta se va bucura dacă tu vei pleca. Oriunde: în vacanță, în chirie, în Bahamas….:) | Editează |
06.04.2017
Discuție în cabinet:
”- Unde găsesc și eu un bărbat adevărat?
– Depinde ce înseamnă pentru tine un bărbat
adevărat…
– Păi, să mă iubească, să mă protejeze, să fie
sincer.
– Și de ce cauți la altcineva, fie el și bărbat,
ceva ce tu ai deja? Tu te iubești pe tine, te protejezi, ești sinceră cu tine?
– Păi nu altcineva, adică un bărbat, trebuie să
facă asta pentru mine?
– Nu.”
20.03.2017
Ziua
(sau noaptea) în care mi s-a rupt inima
”Vedeți, aici, în dreptul inimii am o cicatrice. A încercat să bage cuțitul în
mine. Norocul meu a fost că acel cuțit nu avea vârf..Apoi aici, în dreptul
încheieturii de la mâna dreaptă…Am dus mâna la cap, să mă apăr de loviturile
lui de cuțit. Tendoanele îmi atârnau ca niște fire de ață. Apoi, m-a lovit
peste gură, cerându-mi să-i fac sex oral…Instinctiv, am sărit peste
fereastră, așa goală cum eram…Când am ajuns la spital, doctorița care m-a
cusut s-a uitat la mine, și mia zis: Și ce-ai obținut cu asta, vezi în ce hal
ai ajuns?” (Întâmplare reală de acum 38 de ani, povestită de o clientă).
Minunile nu au nimic magic în ele. Dacă analizați îndeaproape ”minunile” din viața voastră, veți observa lesne că acestea sunt compuse din multă trudă, pasiune și determinare.
Aceași cutie din lemn, adăpostește atât piesele de șah, cât
și pe cele de table. Din păcate, observ la unii dintre protestatari bucuria
celui care a câștigat o linie la table. Acestora le spun, în limbajul
”tablagiilor”, că doar atunci când ”ai trei le ai pe toate, când ai una, n-ai
niciuna”. La partide, desigur. 🙂
Continuând pe aceeași linie, toată această situație a fost creată de lipsa
consecvenței lor: când au fost alegeri, au preferat să dea o fugă la grătar,
decât să meargă să voteze. De ce să acuzăm pe ceilalți români că au votat ce au
votat? Nu este mai simplu să facem cu toții acest lucru?
01.02.2017
Nu poți avea încredere în nimeni, atâta timp cât nu ai încredere în tine, în primul rând.
Nu este adevărat că oamenii sunt schimbători. Pur și simplu, oamenii cresc, se dezvoltă. Unii.
|
26 ian. 2017, 06:16 | Cel mai inteligent lucru pe care l-am scris vreodată, a fost chiar numele meu, ”Adrian”. Era scrijelit cu un briceag pe tulpina unui plop din apropierea blocului unde am crescut. Din păcate, nu mai pot demonstra ce bun scriitor sunt, pentru că plopul a îmbătrânit și a fost tăiat… |
Dialog surprins de mine între doi pensionari:
– Auzi mă, da’ ăștia de ce protestează?
– Pe p….mamii lor, tu nu vezi că n-au servici, d-aia…N-au ce face, se
plictisesc.
Primul stă așa, preț de o secundă marinprediană-moromețească, și spune:
-Păi, fecioru-miu are…
-Da?
-Uite-l acolo, în grupul ăla.
-Îhîm…Hai că plec și eu, a făcut nevastă-mea ciulama…
|
21 ian. 2017, 22:14 | Te gândești cum să faci să-ți fie bine. Și te tot gândești, te gândești, și iarăși te gândești…Apoi te gândești că au trecut anii, și tu tot te gândești. Poate că a venit timpul să nu mai gândești atâta. Poate chiar a venit timpul SĂ FACI ceva pentru a-ți fi bine…ORICE. |
|
14 ian. 2017, 22:32 | M-am întors târziu acasă. Sufletul meu tânjea după mine. Era îngrijorat. Am adormit îmbrățișați… |
|
11 ian. 2017, 20:16 | E iarnă. E atât de iarnă, încât unii deszăpeziți din troiene de 7 metri, în loc să-și recunoască inabilitatea de a înțelege că un cod portocaliu de viscol și ninsori chiar asta înseamnă, se urcă împreună cu plodul din dotare și soțul priceput în ale condusului prin nămeți, în mașina cu numere de Bulgaria, să ducă sennalax-ul bunicului. Când constată că este iarnă, și chiar ninge și viscolește de nu poți răzbi nici cu TAB-ul, înjură o autoritate: ”Am stat 10 ore aici și n-a făcut nimeni, nimic!” Eu zic, voi ăștia care iarnă de iarnă vă surprinde vara cu căciulile căzăcești trase pe urechi, să înțelegeți că iarna se întâmplă să mai ningă viscolit, vara să fie arșiță, iar primăvara sau toamna să plouă. În rest, vă doresc ierni liniștite. |