Există persoane pentru care atingerea unui obiectiv, la care au muncit din greu, nu reprezintă vreun motiv de bucurie. Ei „nu au timp” să se bucure, fiindcă, întotdeauna, „TREBUIE” să realizeze altceva, să atingă alt obiectiv (de multe ori, total irelevant pentru progresul lor intelectual, spiritual sau material).
Iar când au atins și acel al doilea obiectiv, din nou „n-au timp” să-și permită o clipă de bucurie, pentru că, desigur… „TREBUIE” să ajungă la al treilea obiectiv! Și tot așa, tot așa mereu, dintr-un „TREBUIE” în altul, până când vine momentul în care „TREBUIE” să murim.
Oare cum să ajutăm aceste persoane să scape din sclavia lui „TREBUIE”?
Cum, cum să-i facem să înțeleagă că fiecare clipă a vieții este, prin sine, o sursă inepuizabilă de bucurie?!
Cum să-i convingem că fiecare obiectiv urmărit nu-i altceva decât un pretext pentru a gusta bucuria căutării, urmată de cea a succesului sau a unui eșec educativ?
Cum să-i facem să înțeleagă că, da, nu-i nicio crimă să fredonezi din senin un cântecel (așa cum făcea, atât de des și cu atâta bucurie, bunica mea de 91 de ani), sau să admiri cerul albastru fix în clipa în care ar fi „TREBUIT” să te gândești, îndelung, la cât de „tragic” e faptul că ai mai pierdut încă un job pe care ți-l doreai?
Există o singură nenorocire adevărată: pierderea libertății sau pierderea unei persoane dragi. Și există, prin urmare, un singur imperativ de tip „TREBUIE”: acela de a trăi în lume ca spirit liber și de a le rămâne loial celor care ți-au dăruit încrederea lor!
Pierderea unei persoane dragi (din familie, dintre prieteni, dintre oamenii pe care-i prețuim în mod necondiționat) este, fără îndoială, singura tragedie posibilă. Pentru creștini, însă, această tragedie nu constă în moartea persoanelor dragi. Da, Hristos a plâns pentru Lazăr. Da, moartea este o despărțire
și-i firesc să ne producă suferință. Moartea este un „vrășmaș”, ne spun autorii biblici, e ultimul vrășmaș care va fi învins, e un intrus în creația lui Dumnezeu. Totuși, din perspectiva credinței creștine, pe cei dragi NU-i pierdem definitiv prin moarte! Ei se despart de noi pentru o vreme, urmând ca, în eternitate, să rămânem împreună, uniți pe veci întru iubirea lui Hristos!
Adevărata pierdere, singurul mod în care-i putem pierde pe cei dragi, se întâmplă, însă, altfel: anume prin actele noastre de trădare. Dacă-i trădăm, dacă strivim, în ei, încrederea pe care o aveau față de noi, dacă ucidem, în inimile noastre, chipurile lor dragi, atunci… îi pierdem… Atunci, da, avem motive să-l folosim pe „TREBUIE”: căci TREBUIE să ne cerem iertare (singura cale de a-i recâștiga ca prieteni).
Așadar, „iubește și fă ce vrei”! Acesta este singurul „trebuie” în sens imperativ al eticii creștine!